This is default featured slide 1 title
This is default featured slide 2 title
This is default featured slide 3 title
This is default featured slide 4 title
This is default featured slide 5 title

TIMISUL NOBILIAR – FAMILIA LIPTHAY

Regiunea istorică a Banatului reprezintă o realitate aparte în peisajul românesc, fie și numai dacă ne referim la caracteristicile sale multietnice și multiculturale. Îngemănarea armonioasă a atâtor valori culturale, tradiții și mentalități conferă acestei zone un element de unicitate.

Clasa nobiliară din arealul Banatului românesc își reliefează cu adevărat dimensiunea abia la sfârșitul secolului al XVIII-lea, când puterea economică și politică se află în mâna Casei de Habsburg. Înnobilați mai ales pentru merite militare, noii reprezentanți ai acestei elite primesc titluri și pământuri. O altă categorie a nobililor vremii sunt descendenții vechilor familii cu sânge albastru, iar alții sunt, pur și simplu, cei proaspăt îmbogățiți prin diferite mijloace.

Familia Lipthay

Remarcat ca un brav luptător al Armatei Imperiale, baronul Anton Lipthay de Kisfalud et Lubelle, descendentul unei străvechi familii de nobili maghiari, a căror obârşie se găsea în zona Ungariei de Sus, a primit din mâinile împăratului Iosif al II-lea al Sfântului Imperiu Roman Crucea de Cavaler a Ordinului Militar Maria Terezia, Ordin fondat la 18 iunie 1757 de împărăteasa Maria Terezia a Austriei. Drept răsplată pentru vitejia sa şi remarcabilele fapte de arme, fratele Impăratului Iosif, Leopold al II-lea, îi dăruieşte nobilului maghiar un domeniu vast ce cuprindea aşezările Gottlob şi Lovrin, în anul 1791.

La vremea când familia Liphtay era astfel împroprietărită, cel de-al doilea fiu al lui Anton, Friedrich, era minor. Pentru că fratele mai mare, Anton, moare la vârsta de 9 ani, Friedrich este acela care va prelua conducerea moşiei.

TIMISUL NOBILIAR – FAMILIA MOCIONI – Conace

Regiunea istorică a Banatului reprezintă o realitate aparte în peisajul românesc, fie și numai dacă ne referim la caracteristicile sale multietnice și multiculturale. Îngemănarea armonioasă a atâtor valori culturale, tradiții și mentalități conferă acestei zone un element de unicitate.

În satul timişean Foeni, situat nu departe de capitala judeţului, s-a scris o parte din istoria vestitei familii Mocioni care, prin reprezentanţii săi de aleasă cultură sau implicare în viaţa politică a ţării, a scris, la rândul său, istorie.

Conacul Foeni

Conacul de la Foeni este cea mai veche reşedinţă nobiliară a familiei Mocioni şi a fost construit în anul 1750, în stil neoclasic. Aici a locuit, printre alţii, Andrei Mocioni, strănepotul preotului Constantin Mocioni. Acesta moşteneşte domeniul în anul 1869 şi se mută aici împreună cu soţia sa, Laura. La moartea sa, în anul 1880, acesta moşteneşte conacul, pe care îl lasă, la rândul său, unui nepot. Astfel, leagănul Mocioneştilor este îndepărtat de familie şi va fi răscumpărat ulterior de Anton Mocioni.

TIMISUL NOBILIAR – FAMILIA MOCIONI

Clasa nobiliară din arealul Banatului românesc își reliefează cu adevărat dimensiunea abia la sfârșitul secolului al XVIII-lea, când puterea economică și politică se află în mâna Casei de Habsburg. Înnobilați mai ales pentru merite militare, noii reprezentanți ai acestei elite primesc titluri și pământuri. O altă categorie a nobililor vremii sunt descendenții vechilor familii cu sânge albastru, iar alții sunt, pur și simplu, cei proaspăt îmbogățiți prin diferite mijloace.

Familia Mocioni

În satul timişean Foeni, situat nu departe de capitala judeţului, s-a scris o parte din istoria vestitei familii Mocioni care, prin reprezentanţii săi de aleasă cultură sau implicare în viaţa politică a ţării, a scris, la rândul său, istorie.

TIMISUL NOBILIAR

Regiunea istorică a Banatului reprezintă o realitate aparte în peisajul românesc, fie și numai dacă ne referim la caracteristicile sale multietnice și multiculturale. Îngemănarea armonioasă a atâtor valori culturale, tradiții și mentalități conferă acestei zone un element de unicitate.

Istoria acestei regiuni a fost una tumultoasă, având în vedere diferitele influențe militare, politice și administrative. Dominația otomană, dar mai ales cea austro-ungară au adus elemente specifice în dezvoltarea economico-socială, determinând un grad aparte de civilizație. Fără a-și pierde caracterul național, Banatul a înglobat aceste influențe, făcând din ele un factor de progres.

AMARA, PERLA TAMADUITOARE A BARAGANULUI

O oază de sănătate şi relaxare, aşa poate fi denumită Amara, binecunoscuta staţiune balneară din judeţul Ialomiţa. Situată la doar şapte kilometri de municipiul Slobozia, reşedinţa judeţului, Amara poartă numele lacului ale cărui proprietăţi curative i-au adus faima în întreaga ţară.
Accesul în oraşul-staţiune este facil atât cu autoturismul sau microbuzul, fiind traversat de drumul national 2C, care leagă Slobozia de Buzău, cât şi cu trenul, cea mai apropiată gară fiind Slobozia Veche.
Pe lângă proprietăţile recunoscute ale nămolului sapropelic, verile călduroase şi cerul mai mult senin reprezintă şi ele o invitaţie la vacanţă.

MANASTIREA SLOBOZIA, UN RUG APRINS IN INIMA BARAGANULUI

Cu mai bine de 400 de ani în urmă, pe pământurile arse de soare ale Bărăganului, în ”slobozia” de la Vaideei, adică pe cuprinsul Sloboziei de astăzi, marele postelnic Ianache Caragea ridica, cu drept de la domnul Radu Mihnea, Mânăstirea Sfinții Voievozi.
Când Matei Basarab intră în stăpânirea ”sloboziei lui Ianache”, se îngrijește de mânăstirea ridicată de acesta, păstrând nestins rugul din inima Bărăganului, pentru a menține vie credința și pentru a înălța rugă de mulțumire lui Dumnezeu. Basarab dăruiește sate și moșii, așa cum consemnează hrisoavele vremii, ”sfintei, dumnezeeștii mânăstiri a domniei mele de la Slobozia, unde este hramul sfinților
arhistrategi Mihail și Gavriil și alții fără de trup, lângă satul Slavica, pe apa Ialomiței, care este zidită și ridicată din temelie de domnia mea”. Cu aceste cuvinte, Matei Basarab face referire probabil la o restaurare radicală a așezământului monahal. El este și cel care ridică turnul-clopotniță și realizează un
fel de fortificație cu ziduri de cărămidă, înalte de 6 metri și groase de peste un metru, intuind rolul strategic al așezării mânăstirii, ce controla practic întreaga întindere a Bărăganului.

CATEDRALA INALTAREA DOMNULUI, CTITORITA DE TREI EPISCOPI

Pentru că în Slobozia anilor 90, serviciile religioase pentru creştin-ortodocşi se săvârşeau doar în Mânăstirea Sfinţii Voievozi, devenită din anul 1864 biserică parohială, se impunea ridicarea unei biserici noi. Astfel, piatra de temelie a Catedralei Episcopale Înălţarea Domnului a fost pusă la 15 iulie 1992, slujba de sfinţire fiind făcută chiar de către Patriarhul Teoctist, care era, la acea vreme, arhiepiscop al Arhiepiscopiei Bucureştilor, sub a cărui jurisdicţie se afla atunci Slobozia Deşi nu se punea, la momentul respectiv, problema construirii unei catedrale, ci doar a unei biserici, dimensiunile stabilite au fost monumentale. Demersul a fost facilitate însă de înfiinţarea, un an mai târziu, a Episcopiei Sloboziei şi Călăraşilor, cu sediul la Slobozia, iar prin noua sa destinaţie, lăcaşul de cult avea să devină un simbol al urbei.

IONEL PERLEA, GENIUL IALOMITEAN AL MUZICII ROMANESTI

Muzica românească ar fi fost, cu certitudine, mai săracă, fără bagheta fermecată a celui ce a fost compozitorul şi dirijorul Ionel Perlea.
Născut la 13 decembrie 1900, în satul ialomiţean Ograda, având în egală măsură sânge românesc şi german, Ionel Perlea a susţinut primul său concert la 17 octombrie 1919, la Bucureşti, la Ateneul Român, fiind. În acelaşi timp, şi compositor şi interpret. Şapte ani mai târziu, primeşte Premiul de compoziție
George Enescu pentru "Quartetul de coarde op.10". Dirijor al Operei Române din Cluj, apoi dirijor şi director muzical al Operei Naționale din București, Ionel Perlea va primi, din anul 1945, un angajament permanent la celebrul teatru Scala, din Milano.

PARCUL TINERETULUI, SLOBOZIA

Multitudinea de spaţii verzi, frumos amenajate, i-a adus municipiului Slobozia, în urmă cu şapte ani, onorantul titlu de “cel mai verde oraş din Bărăgan”. Este o oază de verdeaţă în mijlocul Câmpiei Bărăganului, loc aspru unde vara soarele dogoreşte nemilos, iar iarna crivăţul mătură totul în cale.
Primul în topul parcurilor din Slobozia este, fără îndoială, Parcul Tineretului, amplasat lângă Catedrala Episcopală.

SLOBOZIA – ORASUL LIBER, NASCUT LA CONFLUENTA UNOR MARI DRUMURI COMERCIALE

Istoria locurilor pe care astăzi se ridică Slobozia duce, aşa cum relevă cercetările arheologice, prin anul 300 î.Hr., în perioada neolitică. Mai târziu, romanii au construit aici o cetate, numită Netindava. Târgul Sloboziei s-a ridicat, din raţiuni comerciale, pe locul satului Vaideei, aşezare afectată de război şi rămasă pustie aproape 20 de ani. Hrisovul cu prima atestare a localităţii, din anul 1614, îi aparţine domnitorului Radu Mihnea: „Am dat domnia mea și slobozie pentru trei ani, care va vrea să vină să trăiască în această siliște (Slobozia lui Ianache)”.