Category Archives: Cultura

OLTENIA DE SUB MUNTE (3)

Vaideeni, comuna dorului

Pictată parcă pe pânza plină de lumină și culoare a fermăcătoarei depresiuni a Horezului, îmbrățișând apele râului Luncavăț, în care se oglindesc vârfurile Munților Căpățânii, comuna Vaideeni dezvăluie un tărâm de poveste. Din cele peste 15000 de hectare aflate în administrarea localității, aproape 10000 sunt împădurite. În comuma Vaideeni, din județul Vâlcea, care are în componența sa cinci sate – Vaideeni, Izvoru Rece, Cornet, Marița și Cerna, își duc traiul liniștit, asemeni bunilor și străbunilor lor, peste 4300 de locuitori.

Prima atestare documentară a satului Vaideeni, care este și reședința comunei, datează din secolul al XVI-lea, din timpul lui Radu cel Mare. Documentul, care face referire la o judecată pentru pământ, arată că locuitorii din ”Vai de ei”  au fost ”stapani netulburati de nimeni din mosi stramosi pe aceste meleaguri.”

OLTENIA DE SUB MUNTE (2)

Bărbătești, raiul de sub crestele Munților Căpățânii

Sub crestele Munților Căpățânii, la poalele masivului Buila-Vânturărița, urmând cursul apelor repezi ale Otăsăului, comua Bărbătești se dezvăluie ca un colț de rai. Un crâmpei de paradis, unde natura a fost atât de darnică, iar oamenii atât de gospodari, încât nu te poți rupe de farmecul locurilor și îți dorești să te întorci, iar și iar.

Pinteni de munte, dealuri și văi, cursuri sinuoase de apă, păduri și livezi, formează laolaltă o parte spectaculoasă a Olteniei și una dintre cele mai frumoase zone din România.

Situată la 12 km de orașul Horezu, la 32 km de Râmnicu Vâlcea și la 12 km de stațiunea Govora, comuna Bărbătești se desfășoară pe un areal de 4124 de hectare și este compusă din patru sate: Bărbătești, Bârzești, Bodești și Negrulești. Cei peste 3000 de locuitori ai săi sunt demni urmași ai dacilor.

CATEDRALA INALTAREA DOMNULUI, CTITORITA DE TREI EPISCOPI

Pentru că în Slobozia anilor 90, serviciile religioase pentru creştin-ortodocşi se săvârşeau doar în Mânăstirea Sfinţii Voievozi, devenită din anul 1864 biserică parohială, se impunea ridicarea unei biserici noi. Astfel, piatra de temelie a Catedralei Episcopale Înălţarea Domnului a fost pusă la 15 iulie 1992, slujba de sfinţire fiind făcută chiar de către Patriarhul Teoctist, care era, la acea vreme, arhiepiscop al Arhiepiscopiei Bucureştilor, sub a cărui jurisdicţie se afla atunci Slobozia Deşi nu se punea, la momentul respectiv, problema construirii unei catedrale, ci doar a unei biserici, dimensiunile stabilite au fost monumentale. Demersul a fost facilitate însă de înfiinţarea, un an mai târziu, a Episcopiei Sloboziei şi Călăraşilor, cu sediul la Slobozia, iar prin noua sa destinaţie, lăcaşul de cult avea să devină un simbol al urbei.

IONEL PERLEA, GENIUL IALOMITEAN AL MUZICII ROMANESTI

Muzica românească ar fi fost, cu certitudine, mai săracă, fără bagheta fermecată a celui ce a fost compozitorul şi dirijorul Ionel Perlea.
Născut la 13 decembrie 1900, în satul ialomiţean Ograda, având în egală măsură sânge românesc şi german, Ionel Perlea a susţinut primul său concert la 17 octombrie 1919, la Bucureşti, la Ateneul Român, fiind. În acelaşi timp, şi compositor şi interpret. Şapte ani mai târziu, primeşte Premiul de compoziție
George Enescu pentru "Quartetul de coarde op.10". Dirijor al Operei Române din Cluj, apoi dirijor şi director muzical al Operei Naționale din București, Ionel Perlea va primi, din anul 1945, un angajament permanent la celebrul teatru Scala, din Milano.

SLOBOZIA – ORASUL LIBER, NASCUT LA CONFLUENTA UNOR MARI DRUMURI COMERCIALE

Istoria locurilor pe care astăzi se ridică Slobozia duce, aşa cum relevă cercetările arheologice, prin anul 300 î.Hr., în perioada neolitică. Mai târziu, romanii au construit aici o cetate, numită Netindava. Târgul Sloboziei s-a ridicat, din raţiuni comerciale, pe locul satului Vaideei, aşezare afectată de război şi rămasă pustie aproape 20 de ani. Hrisovul cu prima atestare a localităţii, din anul 1614, îi aparţine domnitorului Radu Mihnea: „Am dat domnia mea și slobozie pentru trei ani, care va vrea să vină să trăiască în această siliște (Slobozia lui Ianache)”.

CALATORIE PRIN TIMP SI ISTORIE – BISERICA DE LEMN DIN POIANA DE JOS

”Cu vrerea tatălui, cu lucrarea fiului și săvârșirea sfântului duh s-au înălțat la Poiana de Jos această sfântă biserică (…) la anul 1737. (…) Din purtarea de grijă a ipodiaconului Răzvan Ciucă la 1979 a fost mutată la Poiana de Sus, iar în 2000 a fost adusă la Slobozia”.
Aşa grăieşte Pisania aşezată deasupra intrării în bisericuţa de lemn ce a călătorit prin veacuri şi pe drumurile Ialomiţei, părăsind vechiul sat moşnenesc al Poianei, pentru a putea fi păstrată cu grijă în cadrul ansamblului muzeal al Muzeului national al Agriculturii, din Slobozia.

MUZEUL NATIONAL AL AGRICULTURII, O INCURSIUNE IN VIATA SATULUI ROMANESC

Unic în România, Muzeul Național al Agriculturii își dezvăluie comorile cu migală adunate și bine păstrate peste timp, chiar la intrarea dinspre Urziceni a municpiului Slobozia.
Înconjurat de un parc impresionant prin frumusețe, dar și prin suprafața sa de 17000 mp, muzeul își desfășoară spațiile expoziționale pe o suprafață de 3866 mp. Având ca obiect de activitate istoria agriculturii, antropologia agrară și arheologia industrială specifică de pe tot cuprinsul țării, a fost înființat în 1990 prin Decizia Prefecturii Județului Ialomița nr. 176 sub denumirea de Muzeul Agriculturii Române. Deschiderea sa oficială a avut loc la 25 Martie 1996, prin grija celui ce avea să fie director al așezământului timp de 21 de ani, de la înființare și până în anul 2011. Din decembrie 2002, Muzeul Agriculturii Române a devenit Muzeul Național al Agriculturii și este finanțat din bugetul Consiliului Județean Ialomița.

TIMISOARA CAPITALA CULTURALA EUROPEANA – Timisoara azi

UN ORAŞ CIVILIZAT, VIU ŞI PLIN DE CULOARE. UN ORAŞ COSMOPOLIT. UN LOC AL TOLERANŢEI ŞI AL ARMONIEI. TIMIŞOARA FRAPEAZĂ ŞI ASTĂZI, AŞA CUM A FĂCUT-O DINTOTDEAUNA, PRIN SPIRITUL INOVATOR, PRIN UNITATEA ÎN DIVERSITATE, PRIN ISCUSINŢA DE A ÎMBINA TRADIŢIA CU MODERNISMUL, PRIN ABILITATEA DE A VALORIZA ŞI VALORIFICA MOŞTENIREA ISTORICĂ ŞI CULTURALĂ ŞI DE A-I CONFERI NOI VALENŢE.

Cuvântul „LIBERTATE” s-a spus răspicat şi încărcat de speranţă aici, după decenii de opresiune comunistă, reverberând apoi, ca un îndemn la unitate şi schimbare, în întreaga ţară. Spiritul oraşului s-a dezlănţuit la 16 decembrie 1989, iar patru zile mai târziu, din celebrul Balcon al Operei, Timişoara se declara „primul oraş liber de comunism”.  Din acelaşi balcon, la 12 martie 1990, s-a dat citire celebrei Proclamaţii.

CRUCILE FACATOARE DE MINUNI

În paraclisul bisericii, unde e așezată Sfânta Cruce a Preotului, aerul vibrează de speranță. Mulțime de oameni betegi, unii loviți de orbire, de muțenie ori surzenie, alții cu diferite schilodiri ale trupului, dar și oameni cu sufletul greu sau cu mințile rătăcite, așteaptă minunea lui Dumnezeu. Vin aici din toate colțurile țării, să se roage la crucea născută din pământ prin voia Domnului, pe locul unde au fost jertfiți cei ce și-au mărturisit credința. Stau zile întregi în preajma crucii de leac, se roagă și ei, se roagă și călugării pentru sufletul lor.

Minunile care se petrec la Sfânta Mănăstire Dervent nu pot fi tăgăduite. Cei care au venit aici doar cu speranța în Dumnezeu au plecat vindecați și au primit o viață nouă, care a crescut în ei din suferință, așa cum crucile au crescut din supliciul martirilor. Afară, cea de-a doua cruce – din cele patru au scăpat furiei necredincioșilor numai două – e leac pentru animale. Acolo se aduc animalele bolnave care pleacă sănătoase, sau doar nutrețul ce urmează să le fie dat. Sfintele Cruci de la Dervent, în jurul cărora de două mii de ani se revarsă mila și minunile lui Dumnezeu, sunt din piatră masivă și au mărimi diferite. Crucea cea mare, din paraclisul din stânga bisericii, are dimensiunile de 0,71/ 0,60 m. Cea care se află în afara bisericii, cu dimensiunea de 0,67 m / 0,32 m, are brațele rupte.

SIGHISOARA CULTURA SI MISTER MEDIEVAL

Festivalurile medievale sunt răspândite în întreaga Europă – ca un fel de încercare tardivă de recuperare a unor tradiții de mult apuse. Transformarea societății europene într-o societate informațională trezește nostalgiile unor vremuri ale comunităților mici în care tradiția constituia țesătura care ținea la un loc comunitățile umane. Civilizația medievală europeană avea ca element central creștinismul – credința jucând cel mai important rol în viața oamenilor. Ideea menționării «rădăcinilor creștine» în tratatul constituțional european a fost respinsă. De rămas au rămas doar aceste festivaluri care imită doar formele unei societăți dispărute fără a scoate la lumină și mecanismeledin spatele acestor forme. Vârtejurile dantelate ale rochiilor de domnițe (de această dată din materiale sintetice) și halebardele de lemn acoperite cu foiță de staniol nu au decât darul de a satisface setea de spectacol a europenilor, fără a-i întoarce cu adevărat către esența evului mediu. Festivalul de la Sighișoara se înscrie astfel în încercarea recuperării unei memorii pierdute.