CRUCILE FACATOARE DE MINUNI

În paraclisul bisericii, unde e așezată Sfânta Cruce a Preotului, aerul vibrează de speranță. Mulțime de oameni betegi, unii loviți de orbire, de muțenie ori surzenie, alții cu diferite schilodiri ale trupului, dar și oameni cu sufletul greu sau cu mințile rătăcite, așteaptă minunea lui Dumnezeu. Vin aici din toate colțurile țării, să se roage la crucea născută din pământ prin voia Domnului, pe locul unde au fost jertfiți cei ce și-au mărturisit credința. Stau zile întregi în preajma crucii de leac, se roagă și ei, se roagă și călugării pentru sufletul lor.

Minunile care se petrec la Sfânta Mănăstire Dervent nu pot fi tăgăduite. Cei care au venit aici doar cu speranța în Dumnezeu au plecat vindecați și au primit o viață nouă, care a crescut în ei din suferință, așa cum crucile au crescut din supliciul martirilor. Afară, cea de-a doua cruce – din cele patru au scăpat furiei necredincioșilor numai două – e leac pentru animale. Acolo se aduc animalele bolnave care pleacă sănătoase, sau doar nutrețul ce urmează să le fie dat. Sfintele Cruci de la Dervent, în jurul cărora de două mii de ani se revarsă mila și minunile lui Dumnezeu, sunt din piatră masivă și au mărimi diferite. Crucea cea mare, din paraclisul din stânga bisericii, are dimensiunile de 0,71/ 0,60 m. Cea care se află în afara bisericii, cu dimensiunea de 0,67 m / 0,32 m, are brațele rupte.

Minuni mărturisite

În timpul starețului Anastasie Negară (1931-1932) s-au ținut dosare care cuprindeau mărturiile scrise ale celor vindecați aici, din păcate distruse de comuniști după închiderea mănăstirii în 1959, o data cu numeroasele cârje și bastoane lăsate de asemenea spre mărturie de cei care și-au aflat în mod minunat tămăduirea. Totuși, o mică parte dintre aceste certificate, unele dintre ele chiar autentificate de autoritățile timpului respectiv, au supraviețuit prigoanei comuniste și au reintrat în posesia mănăstirii.

Mărturii din “Cartea vindecărilor”

„Un doctor din București avea o fată în ultimul an de liceu, traumatizată psihic, în urma unui șoc, nu mai putea să vorbească și se putea discuta cu ea numai m scris. Neputând fi tratată nici în țară și nici în străinătate, doctorul a ajuns cu fata la părintele Elefterie. Ținând-o lângă el, părintele i-a făcut fetei mai multe citiri. La a șaptea citire, fata a început să vorbească. Când a dat telefon acasă, doctorului nu-i venea să creadă că e adevărat, că fata lui s-a vindecat.

„Am venit în acest sfânt loc întâia dată în anul 1904, de Izvorul Tămăduirii, dar nu puteam merge pe jos. Eram ca mort în coșciug. Nu puteam să mă servesc nici cu mâinile, nici cu picioarele.

În cârje, plin de răni ca Iov, doar ce m- am atins de Sfânta Cruce și mi-a revenit puterea picioarelor. Am plecat de la Dervent fără cârje, la etatea de 21 de ani, cât aveam eu atunci. Acum sunt mulțumit de etatea la care mă aflu, la bătrânețe, la 74 de ani, și-i mulțumesc zi și noapte lui Dumnezeu.

“O femeie din județul Alba, diagnosticată cu cancer pulmonar, a venit aici în 1991. După ce s-a rugat la Sfânta Cruce, s-a întors la sanatoriu, unde doctorii au descoperit, la radiografie, că se vindecase.”

În anul 1994, un inginer din Bran aflat într-o stare disperată din cauza unei boli psihice a venit la Sfintele Cruci împreună cu mama sa și cu bunica, iar după trei săptămâni de post și rugăciune a plecat de la Mănăstirea Dervent sănătos și echilibrat.”

Icoana care a vorbit

Icoana făcătoare de minuni a Maicii Domnului cu Pruncul a fost donată Mănăstirii Dervent în anul 1940 de „moștenitorii defunctului I. Chipară”, după cum menționează inscripția caligrafiată cu vopsea albă în colțul din stânga jos. Icoana aparține cronologic începutului de veac XIX – sub un strat de culoare distingându-se în partea dreaptă anul1820 – și a fost supusă unei restaurări în luna martie 1940. Pictura vădește influențe stilistice orientale, grefate pe varianta iconografică bizantină a Glicophilousiei – „Maica Domnului a tandreței, a iubirii materne”. Fecioara, purtând hiton albastru ceruleum cu borduri aurii perlate și maforion cu perle și galoane, strânge la piept cu ambele mâini trupul Pruncului, care-și întoarce fața spre privitor, deși mâinile îi sunt orientate spre gâtul Maicii Sale. îndepărtările de canoanele iconografice bizantine sunt mai vizibile în maniera de tratare a chipului și a veșmintelor Pruncului, care are un hiton albastru verzui drapat cu himation roșu-cinab. (date preluate din prezentarea Sfintei Mănăstiri Dervent)

La 7 septembrie 1940, când Cadrilaterul era cedat Bulgariei, o familie de români împacheta în grabă cele mai de seamă lucruri, pentru a fugi spre ținuturile sigure ale României. Neavând prea mult timp la dispoziție, doar lucrurile strict necesare și-au făcut loc în bagaj. Nu și icoana ce fusese alături familiei, transmisă din generație în generație. Și totuși… icoana nu s-a lăsat uitată. De trei ori, un glas ce parcă venea din adâncul pânzei le-a șoptit românilor: “Dar pe mine nu mă luati?” Astfel că familia de români, ducând cu ei icoana făcătoare de minuni, s-a oprit, în drum, la Mănăstirea Dervent și, impresionați de credința celor ce veneau aici căutând vindecarea, au donat-o mănăstirii. Așezată în partea stângă a pronaosului bisericii, icoana făcătoare de minuni a Sfintei Fecioare este speranța celor fără de speranță. Este poarta spre dumnezeire. Vindecă boli trupești și neputințe ale sufletului.

Este cunoscut cazul unei adolescente din Brașov, care trăia, de zece ani, o adevărată dramă, fiindu-i puse de către medici diagnostice diferite, dar niciunul nereușind să aducă alinare bolii de care suferea. În anul 1993, fata a venit la Mănăstirea Dervent cu mama sa și, după ce a participat, în Postul Adormirii Maicii Domnului, timp de trei zile la slujbe, a leșinat în timp ce mama sa citea paraclisul lângă icoană, cu lacrimi în ochi. Atunci s-a petrecut minunea. Maria și-a revenit și s-a vindecat. A urmat cursurile universitare și este director al unei firme din Brașov.

Nimic fara dumnezeu

În soarele fierbinte al Dobrogei, turlele mănăstirii sclipesc a victorie. La vest, zidul masiv de piatră cu contraforturi ne duce cu gândul la vechea cetate. Și, dintr-o dată, zidul se întrerupe, iar pelerinul care va citi inscripția de pe monumentul sculptat aici în piatră, va înțelege tot adevărul lumii: “Nimic fără Dumnezeu”. Mănăstirea Dervent are un farmec aparte. Alb și roșu – puritate și dragoste. Frumusețea sa singulară e dată, poate, de stilul dobrogean cu influențe orientale. Intrarea e străjuită de tumul-clopotniță, adevărată bijuterie a arhitecturii tradiționale, cu un balcon dobrogean cu parapeți și stâlpi sculptați. Poarta de intrare, din lemn masiv, este constituită din patru compartimente sculptate, terminate în arc de cerc la partea superioară, iar pe contur prezintă o decorație din cărămizi. La intrare, clădirea de lângă lumânărar, de la etajul căreia se poate admira lacul Bugeac, este destinată cazării pelerinilor.

La răsărit de clopotniță este amplasat magazinul de obiecte bisericești. In continuarea magazinului se află o clădire cu etaj care adăpostește complexul muzeistic al mănăstirii: la parter este amenajat un muzeu de istorie, în care sunt expuse obiecte descoperite la cetatea Păcuiul lui Soare și la Dervent, iar la etaj un muzeu bisericesc prezentând obiecte vechi de cult. Urmează apoi trei încăperi care se vor folosi ca locuri de spovedire a credincioșilor, iar deasupra acestora se va amenaja biblioteca, ce va stoca fondul de carte veche și nouă al mănăstirii. Unitatea arhitecturală a acestor clădiri este foarte bine conturată de acoperișul din olane și de elementele decorative în stil tradițional dobrogean.

Lucrările de construcție, începute în februarie 2001, vor continua prin ridicarea pe aceeași latură a unui corp de chilii. În centrul așezământului monahal, este miezul de credință și miracol – biserica, împreună cu neprețuitele ei comori.