This is default featured slide 1 title
This is default featured slide 2 title
This is default featured slide 3 title
This is default featured slide 4 title
This is default featured slide 5 title

TAMADUIRILE MIRACULOASE DE LA SFANTA MANASTIRE DERVENT

În genunchi, cu ochii în lacrimi și mâinile împreunate a rugă, cei aflați în suferință așteaptă minunea… mângâierea… leacul… cu credință și mai ales cu speranță. Iar aici, la Dervent, minunile se întâmplă…

La o aruncătură de băț de granița cu Bulgaria, în preajma Ostrovului, există un loc unde se petrec miracole. Un loc unde Dumnezeu a sădit cruci sfinte, întru alinarea celor năpăstuiți cu boli grele. Ferită de apele Dunării, pe înălțimea unui deal, se ridică Sfânta Mănăstire Dervent, cu zidurile albe precum curățenia speranței și acoperișurile roșii, ca bucuria vindecării. Mănăstirea, clădită în mijlocul acestor ținuturi aspre, bătute de vânturi, are o poveste tulburătoare, iar cele ce se s-au petrecut de-a lungul timpului și se petrec și astăzi aici, la doar 37 de kilometri de Mănăstirea din stâncă a Sfântului Apostol Andrei, sunt mărturii uluitoare despre credință, încredere, speranță și mântuire.

GURA PORTIȚEI

În fiecare an, tot mai mulți iubitori de locuri inedite vin să descopere farmecul acestui spațiu unic. De-o parte, apă sărată, de cealaltă parte, apă dulce, sălbăticia naturii și, în egală măsură, eleganța pe care mâna omului a știut s-o adauge decorului: Gura Portiței, o limbă de pământ devenită pentru turiști ”gură de rai”.

”Așa ceva nu vezi nicăieri”

E ultima fâșie de uscat între Marea Neagră și Lacul Golovița. A fost pe vremuri un loc sălbatic, locuit de lipoveni și atestat documentar pe hărți încă din 1710. Pe atunci, Gura Portiței era doar o ”limbă” de nisip, scăldată într-o parte de ape dulci și în cealaltă parte de ape sărate. Un iz de început de lume, care s-a păstrat și astăzi când la Portița a apărut confortul. Din fericire, acel confort nebătător la ochi, materializat sub forma unui sat de vacanță numit sugestiv ”Eden”.

JURILOVCA

O bucată de istorie, asta e Jurilovca. Rai pentru arheologi, paradis pentru pescari și pentru amatorii de excursii greu de șters din minte. O comună care înflorește de la un an la altul, cu oameni desprinși parcă din filemele rusești.

Timpul se măsoară altfel

O comună cu trei sate și ceva mai puțin de 6000 de locuitori, Jurilovca este spațiul în care se află cea mai veche așezare antică descoperită pe teritoriul României. Este vorba de ruinele unui oraș grecesc, Orgame, transformat apoi în cetate romană și renumitul Arganum, menționat pentru prima dată de către Hecateus din Millet (sec. 6-5 î.e.n.). Cercetătorii au scos la iveală faptul că bazilica principală, cu formă dreptunghilară, despărțită prin trei rânduri de coloane, se află deasupra altei bazilici care datează din secolul 5. Acest sit arheologic deosebit se află în estul Jurilovcăi, la Capul Doloșman.

SFANTU GHEORGHE

Hobby pentru unii, sport pentru alții, pescuitul este pentru locuitorii deltei o îndeletnicire cum nu se poate mai serioasă.  O meserie pe care copiii o deprind în joacă iar adulții o practică pentru a-și câștiga existența.  La Sfântu Gheorghe, comună aflată la doar 100 km de Tulcea, pescuitul este un mod de viață, localnicii trăind efectiv din aruncatul și strânsul năvodului.

O existență fantomatică

Văzusem deja minunile ținutului înainte de a ajunge la Sfântu Gheorghe. Desigur, în deltă niciodată nu ai cum să vezi tot și de fiecare dată experiență e copleșitoare. Când ceva ți se oferă atât de generos de la început, este evident că undeva, dincolo de cortină, se acund miracole la care nu oricine ajunge… Clocotul vietăților care însuflețește acest tărâm amestecă laolaltă neamurile firii, unele în trecere, migratoare, altele de-ale locului și printre acestea din urmă se află, fără îndoială, pescarii. Nu-i vezi, însă prezența lor se simte peste tot.

SIGHISOARA CULTURA SI MISTER MEDIEVAL

Festivalurile medievale sunt răspândite în întreaga Europă – ca un fel de încercare tardivă de recuperare a unor tradiții de mult apuse. Transformarea societății europene într-o societate informațională trezește nostalgiile unor vremuri ale comunităților mici în care tradiția constituia țesătura care ținea la un loc comunitățile umane. Civilizația medievală europeană avea ca element central creștinismul – credința jucând cel mai important rol în viața oamenilor. Ideea menționării «rădăcinilor creștine» în tratatul constituțional european a fost respinsă. De rămas au rămas doar aceste festivaluri care imită doar formele unei societăți dispărute fără a scoate la lumină și mecanismeledin spatele acestor forme. Vârtejurile dantelate ale rochiilor de domnițe (de această dată din materiale sintetice) și halebardele de lemn acoperite cu foiță de staniol nu au decât darul de a satisface setea de spectacol a europenilor, fără a-i întoarce cu adevărat către esența evului mediu. Festivalul de la Sighișoara se înscrie astfel în încercarea recuperării unei memorii pierdute.

MURFATLAR – SANCTUARUL VINURILOR ROMÂNEȘTI

Când mi s-a sugerat să scriu despre podgoria Murfatlar m-am simțit onorat. Cine nu viseză să scrie despre Murfatlar!?

Însă când am început să caut cuvintele potrivite, mi-am seama că sarcina este mult prea dificilă. Specificitatea podgoriei Murfatlar ca și a calității vinurilor obținute aici depășesc posibilitățile reale de descriere. Dunărea și Marea, Soarele șI Pământul, Soiurile și Oamenii, alcătuiesc un tot unitar al cărui produs – VINUL – este greu de prezentat. Aici și poezia se pleacă în fața acestei licori. Oenologi, somelieri, oameni de litere, ar trebui să se gândească la noi termeni științifici și la noi metafore pentru a exprima mai bine în scris ceea ce natura și omul făuresc la Murfatlar. De la poetul Ovidiu și până în zilele noastre s-au scris nenumărate rânduri despre această podgorie, iar oamenii de artă au prezentat în operele lor vinurile obținute aici.

UN COPAC UITAT DE TIMP – ”STEJARUL DE 1000 DE ANI”

La aproximativ 95 km de București, mai exact la 10 km de Târgoviște pe partea dreaptă a șoselei care leaga vechea Cetate de Scaun de Câmpulung Muscel, se află drumul către un adevărat monument al naturii. De la șoseaua principal până la locul unde este situate se ajunge străbătând 2,5 km pe un drum forestier. Încă necunoscut publicului larg, copacul este știut de oamenii din satele învecinate sub numele de ”Stejarul de 1000 de ani” din valea Tisei. Am făcut acest drum după o noapte ploioasă. Mașina ne-a fost pusă la grea încercare. Am găsit totuși Stejarul milenar și l-am măsurat atent. Din priviri și cu ruleta.  Pentru a ajunge la Stejarul de 1000 de ani se poate urca direct cu mașina pe al doilea drum la dreapta după intrarea în satul Ungureni. O mașină de teren sau una cu o gardă mai mare la sol este mai indicată. Se urmează drumul forestier principal. Noi am întrebat oamenii locului, din când în când, iar aceștia ne-au explicat în detaliu. Ca indicii ni sa spus că trebuie să trecem pe lângă un mic parc petrolier și apoi pe lângă o aglomerare de conducte, ambele aflate pe partea dreaptă a drumului.

APELE SUBTERANE ALE DOBROGEI

Deși cuprinsă între cele mai mari întinderi de apă din România, Fluviul Dunărea și Marea Neagră, Dobrogea este de fapt un ținut semiarid. Meteorologii ne spun că într-un an aici cad cam 370 mm de precipitații, adică jumătate din media pe țară. Colbul și ciulinii țepoși sunt stăpâni, iar fără irigații agricultura ar fi doar cu puțin mai prosperă decât în Sahel. Apă este, însă, destulă în Dobrogea, doar că ea nu vine din cer, ci din pământ. Vara, când vacanța împătrește populația litoralului, problema apei ar putea deveni acută, căci marea, cât e de mare, nu-i bună nici la baie nici la bucătărie. și totuși, nimeni nu se plânge de sete: ogoarele sunt înverzite, robinetele funcționează, piscinele sunt pline. Căci apă este destulă în Dobrogea. Forajele care se înșiră între Constanța și Medgidia, altele la Eforie și Neptun, altele la Albești, lîngă Mangalia scot la nevoie din adâncul carstificat al Dobrogei de Sud cam 10.000 de litri pe secundă. Deci numai într-o oră cam cât un tren cu 3.600 de vagoane-cisternă. Fără a mai pune la socoteală apele care ies la suprafață de bună-voie, prin izvoare naturale.

OAMENII CARE SIMT MAREA SUB PICIOARE

Barca pescărească cea mai mare, mai frumoasă și mai veche din Mangalia spintecă valurile negre. Este puțin peste ora patru dimineața și ieșim în larg. Aerul este rece și tăios. Razele de soare încep să iasă timide dintre norii parcă mai aproape de noi. Omul care trage sforile este proprietarul bărcii, nea Ion. Trage sforile la propriu, pentru că la bărcile pescărești așa se cârmește: cu două sfori. „Să avem noroc! Să ne ajute Dumnezeu!“, se aude o voce. Mai există câtiva proprietari de bărci pescărești din Mangalia trăiesc doar de pe urma peștelui pe care îl prind. „încă se mai poate trăi din pescuit“, spune Mihai, fiul lui nea Ion, pescar vrednic și el. „S-a transmis microbul, nu am ce să fac“, spune Mihai cu o voce plină de admiratie pentru ceeea ce a moștenit.

O POARTA SPRE EUROPA, CALE SPRE LUMEA MARILOR

Pământ ! Cu aceste cuvinte salutau lupii de mare vederea portului Constanța, care este de fapt o pagină din istoria lumii. Timp de sute de ani, corăbii din cele mai variate, cu oameni din întreaga lume au poposit în anticul port Tomis, actualul port Constanța. Portul, locul unde apa îmbrătișează uscatul, mângâindu-i tandru malurile, a trecut prin invazii, războaie, a fost martor la despărțiri, regăsiri, tragedii și victorii. Și-a schimbat, la „cererea istoriei“, numele, s-a numit Tomis, apoi Kustendge – pentru că așa au vrut turcii, apoi a încercat, încet-încet, să întoarcă, asemeni lumii, file și capitole întregi de istorie. Corăbiilor au început să le cadă pânzele și să le crească inimi mai tari, de foc și cărbuni iar mărfurile au început să reprezinte dovada vie că lumea e mai mare, mai modernă și mai nerăbdătoare. Vântul a fost înlocuit de aburi, aburii de combustibil, de electricitate și alte metode care scurtează și micșorează călătoriile. Acum, corăbiile sunt nave uriașe, care au reușit să transforme anii în luni și lunile în săptămâni sau zile.