Revista Descopera Romania!

Fericirea nu ţine seama de avere, poziţie socială, inteligenţă sau frumuseţe, fie ea interioară sau lăuntrică. Ea se cuibăreşte, chiar şi pentru o clipă, într-un bordei sau nu poposeşte nicicând în odăile vreunui palat.

Elena, cea care, alături de soţul său, Alexandru Ioan Cuza, avea să devină Prima Doamnă a României, s-a născut la Iaşi, la 17 iunie 1825, într-o familie ce reunea două nume cu rezonanţă pentru istoria ţării – Rosetti şi Sturdza. La moşia de la Soleşti, aflată în apropierea Vasluiului, copila a primit o educaţie desăvârşită, sub îndrumarea părinţilor – postelnicul Iordache Rosetti şi Ecaterina Sturdza, care au angajat în acest scop profesori de pe alte meleaguri. Educația severă și relativa izolare de la conacul părintesc, alăturate unei timidități înnăscute, au făcut din Elena o fire introvertită, cu inhibiții mascate de obișnuitul protocol și convenționalism al vremii.

Fără a fi frumoasă, Elena era o prezenţă încântătoare, impresionând „simplitate, corectitudine, naturaleţe, timiditate. Avea ochi mari, negri, sprâncene pronunţate, faţă ovală, iar părul bogat îl purta strâns în cozi, cu cărare la mijloc după moda vremii”, după cum aflăm din descrierea istoricului Oltea Răcanu Gramaticu din Bârlad, în lucrarea sa „Doamna Elena Cuza“.

O căsătorie nepotrivită

30 aprilie 1844 este ziua care a schimbat definit și iremediabil destinul tinerei Elena Cuza. La vârsta de 19 ani, ea s-a căsătorit cu Alexandru Ioan Cuza, cel de avea să devină domn al României, și care la acel moment era prezident al judecătoriei ţinutului Covurlui, funcţie pe care a ocupat-o până în toamna anului 1845. Din păcate, nu a fost o căsnicie fericită, ci mai degrabă una nepotrivită. Se spune că extremele se atrag, iar caracterele diferite se completează reciproc. În cazul celor doi, firile diametral opuse – a lui expansivă, extrovertită, a ei rezervată, cuminte – i-au poziționat încă de la început în registre sociale diferite. După căsătorie, Elena a locuit la moșia părintească de la Soleşti, dar și la moșia soțului, la Bărboşi sau la Galaţi, unde mondenitățile i se păreau „de o monotonie fără asemănare”.

La câteva luni de la moartea lui Iordache Rosetti, Elena a plecat împreună cu soțul său la Paris. Doi ani mai târziu, cuprins de febra evenimentelor anului 1848, acesta se implică în mişcarea revoluţionarilor moldoveni. La adunarea de la hotelul Petersburg, din 27 martie, Cuza cere înfăptuirea de reforme. Înăbușirea revoluției îl pune pe Alexandru în postura unui fugar, fiind urmărit de către oamenii domnitorului Mihail Sturdza. Timida Elena, îndrăgostită de soțul său, chiar în condițiile unui mariaj nefericit, pleacă de Solești, unde se retrăsese în urma evenimentelor, pentru a-și salva soțul, a cărui evadare o plănuiește împreună cu  Cuninghan, consulul britanic. Cei doi reușesc să ajungă la Brăila, de unde au plecat spre Cernăuți, apoi Viena, ajungând în cele din urmă la Paris. Soții Cuza se reîntorc în țară un an mai târziu.

Infidelitate, umilință și însingurare

După alegerea lui Alexandru Ioan Cuza în funcţia de pârcălab de Galaţi, în anul 1852, relația dintre cei doi soți pare să se degradeze din ce în ce mai mult. Moda vremii, într-o lume în care bărbații dețineau puterea, încuraja infidelitățile, cu condiția păstrării aparențelor. Din păcate, aventurile lui Alexandru Ioan Cuza nu erau legături discrete, ce puteau fi trecute lesne cu vederea. Mai mult, dorindu-și o mai mare libertate de mișcare, acesta își trimite soția la Paris. Elena, afectată de comportamentul soțului său, precum și de faptul că nu putuse măcar să-i dăruiască un moștenitor, pleacă în capitala Franței, iar în anul 1853 pornește într-o călătorie prin Austria și Italia. Timp de șase ani, contactul dintre cei doi se limitează la scurte întâlniri și câteva scrisori.

Actul de la 24 ianuarie 1859 a avut un impact deosebit asupra tinerei femei, devenită Elena Doamna, care îi scria mamei sale: „Draga mea mamă, Providenţa a vrut să ne răsplătească pentru modestia noastră şi să ne ridice la un rang, pentru mine nemeritat. Fie ca Dumnezau să mă protejeze totdeauna şi să-mi dea tot ce-mi trebuie pentru a merita tot timpul entuziasmul, bunăvoinţa şi afecţiunea cu care am fost primită”. Acest eveniment o bulversează în același timp, nefiind pregătită pentru avatarurile noii sale poziții: „Îţi mărturisesc – îi scria tot mamei sale – că nu ştiu ce să fac mai întâi, eu, care am trăit totdeauna departe de societate, eu nu cunosc nici eticheta, nici convenienţele, sper că vor fi generoşi compatrioţii mei şi vor scuza naivitatea şi simplitatea mea, şi mata iubita mea mamă roagă pe Dumnezeu pentru mine să mă ocrotească şi să-mi acorde bunăvoinţa compatrioţilor”.

Deși era oficial Primă Doamnă a Românilor, Elena Cuza s-a bucurat cu adevărat de acest titlu, motivul fiind aceeași infidelitate a soțului său, cunoscută de întreaga societate. Este vorba de relația pe care Alexandru Ioan Cuza nu doar că a avut-o, dar a și afișat-o Maria Obrenovici, fiica boierului Costin Catargiu,  al cărei fiu avea sa devina regele Milan al Serbiei. Umilită de această relație, Elena se autoexilează la Paris, fără a putea fi de față nici măcar la inaugurarea oficială a domniei lui Cuza la Bucureşti. Se întoarce totuși în țară în anul 1862, la insistenţele lui Vasile Alecsandri, pentru a relua, în interesul țării, rolul de Doamnă a Principatelor. În această calitate, Elena Cuza preia „comanda palatului domnesc, organiza primiri, se ocupa de educaţia femeilor, lua în grijă bătrâni.” În aceeași perioadă, Alexandru Ioan Cuza cumpără castelul de la Ruginoasa, pe care Elena îl reamenajează, iar mutarea celor doi în acel loc face ca viața de cuplu să cunoască unele îmbunătățiri.  Și viața socială a Elenei cunoaște schimbări și chiar împliniri. Astfel, la 18 iulie 1862, a fost adoptat decretul pentru înfiinţarea Azilului Elena Doamna.

Neîmplinirea vieții de familie a marcat-o însă definitiv pe Elena Cuza. Pentru că nu i-a putut dărui soțului său un moștenitor, acesta a obligat-o să-i crească pe cei doi fii nelegitimi, Alexandru și Dimitrie, rezultați din relația cu Maria Obrenovici. Elena nu doar că acceptă acest lucru, dar îi și iubește pe cei doi, pe care îi crește ca pe proprii săi copii.

 Începutul declinului

 Înlăturarea lui Cuza de la cârma statului, în februarie 1866, făcută „într-un chip brutal şi nedrept, nu numai pentru că nu se ţinuse seama de realizările sale, ci mai ales pentru că el însuşi voise să se retragă”, a fost începutul unor peregrinări prin lume, prin Germania, Italia și Franța, pentru ca în cele din urmă întreaga familie să se stabilească la Döbling, la Viena.

În anul 1869, Cuza – care empatiza, suprinzător, cu soția sa – îi scria cumnatului său, Iordache Lambrino: „Dumnezeu să păzească şi să ocrotească pe Prinţesă, este cam bolnavă ea însăşi şi are foarte puţină grijă pentru persoana ei, sănătatea şi viaţa ei sunt totuşi necesare la atâta lume. Providenţa să ne-o păstreze”. La foarte scurt timp, Elena Cuza se întoarce în ţară, întrucât mama sa era grav bolnavă. Catinca Rosetti, moare la 11 aprilie 1867, aceasta fiind „cea mai dureroasă lovitură” din viaţa Elenei. Din nou, principele Cuza admiră caracterul dârz al soției sale: „Prinţesa care a făcut o călătorie atât de obositoare şi a trecut printr-o încercare atât de cumplită, este destul de sănătoasă şi eu m-am încredinţat încă o dată ce femeie superioară este în totul şi de mare înţelepciune”.

Principele Cuza și familia sa părăsesc Döblingul în anul 1870, pentru a se muta la Florenţa, un oraș cu o climă mai blândă. Un an mai târziu, principesa revine la Ruginoasa, însoțită de cei doi fii, pentru a rezolva anumite problemele financiare.

Nici măcar în situația dată, Cuza nu renunță la infidelitățile sale, fapt ce o face pe Elena să plece din nou la Paris. În lipsa, ei, sănătate principelui se șubrezește, iar Elena dă încă o dovadă de dragoste și devotament, iar în anul 1873 pleacă cu întreaga familie la Heidelberg. Schimbarea de climă se dovedește a-i fi însă fatală lui Alexandru Ioan Cuza, care moare în noaptea de 2 spre 3 mai, în brațele soției sale. Corpul neînsufleţit a fost îmbălsămat la cimitirul din Heidelberg, iar la 15 mai 1873, sicriul a sosit în ţară. Cuza a fost înmormântat la Ruginoasa, lângă biserică, la 17 mai 1873, după ce cortegiul a primit un ultim omagiu din partea prietenilor, colaboratorilor, dar și ai țăranilor din localitate. Numeroase personalităţi ale timpului, Vasile Alecsandri, Costache Negri, Mihail Kogălniceanu, Petre Grădişteanu, Petru Poni, au trimis Elenei Cuza „mesaje de participare la marea ei durere şi de pioasă preţuire pentru cel dispărut”.

Elena s-a retras la Paris împreună cu cei doi fii, precum și cu secretarul personal al principelui Cuza, Baligot de Beyne, un bun prieten al principesei. Acesta moare în anul 1882, iar Elena se întoarce la Ruginoasa. Aici îl pierde însă pe fiul Dimitrie, fiul cel mic, care moare la vârsta de 25 de ani. Cel de-al doilea fiu, Alexandru, se căsătorește cu Maria Moruzi, deși starea sănătății sale era destul de precară. Alexandru moare la Madrid în anul 1890, iar averea moștenită de la tatăl său o lasă prin testament soției sale. Astfel, Elena rămâne tolerată în castelul de la Ruginoasa, unde Maria Moruzi se mută cu întreaga familie.

Principesa a părăsit și s-a stabilit la Piatra-Neamț, după mai multe peregrinări pe la rude.

Nu este uitată de suveranii României, care la 24 ianuarie 1909 îi trimiteau o telegramă cu ocazia aniversării Unirii: „Cu prilejul jubileului de 50 de ani al Unirii, pe care-l sărbătorim cu ţara întreagă, gândurile noastre se îndreptează cu dragoste către soţia lui Alexandru Ion I, căreia aducem omagiu veneraţiunii şi afecţiunii noastre. Carol, Elisabeta”.

Elena Cuza moare la 2 aprilie 1909, dorința sa fiind de a nu i se face funeralii naționale. Ultimul act al vieții sale a fost la fel de însingurat și de discret ca întregul său parcurs.