GURA PORTIȚEI
În fiecare an, tot mai mulți iubitori de locuri inedite vin să descopere farmecul acestui spațiu unic. De-o parte, apă sărată, de cealaltă parte, apă dulce, sălbăticia naturii și, în egală măsură, eleganța pe care mâna omului a știut s-o adauge decorului: Gura Portiței, o limbă de pământ devenită pentru turiști ”gură de rai”.
”Așa ceva nu vezi nicăieri”
E ultima fâșie de uscat între Marea Neagră și Lacul Golovița. A fost pe vremuri un loc sălbatic, locuit de lipoveni și atestat documentar pe hărți încă din 1710. Pe atunci, Gura Portiței era doar o ”limbă” de nisip, scăldată într-o parte de ape dulci și în cealaltă parte de ape sărate. Un iz de început de lume, care s-a păstrat și astăzi când la Portița a apărut confortul. Din fericire, acel confort nebătător la ochi, materializat sub forma unui sat de vacanță numit sugestiv ”Eden”.
La Gura Portiței se ajunge după o călătorie de o oră cu vaporul sau de 20 de minute, cu șalupa rapidă. Mai întâi, întâlnești bucata de uscat iubitoare de apă dulce, scăldată de valuri doar atunci când apare câte o ambarcațiune. Apoi, dai cu ochii de mare! O mare care ziua e incredibil de albastră iar noaptea, neobișnuit de argintie. Stuful Deltei pe de o parte, scoicile mării pe de alta – sunt cele două embleme ale Portiței. Pe fâșia de pământ de doar câteva sute de metri, tot mai mulți turiști vin în fiecare vară să uite vacarmul orașului și stresul cotidian. Fie se cazează în vilele elegante, vopsite în alb și albastru, fie ca aleg căsuțele de pe plajă sau pur și simplu se instalează la corturi, pe toți îi ”prinde” noaptea pe plajă. Aici, răsăritul lunii pe mare este un spectacol pe care nici localnicii nu îl ratează. ”Nicăieri nu vezi așa ceva” susțin cei îndrăgostiți de Portița și tot ei spun că nimic nu seamănă cu celebrele ”focuri de tabără” sau cu cântecele pe care le știe corul de lipovence. Seara, dacă te înduri să părăsești flăcările înalte ale focului încins pe nisip, poți petrece o noapte la pescuit. Imediat după amurg, pentru pescarii din zonă începe o nouă ”zi” de muncă și aceștia n-au nimic împotrivă să fie văzuți ”la lucru”.
Ziua dacă te înduri să părăsești plaja, poți merge cu barca pe canalele înguste sau pe întinderea nesfârșită a lacului pentru a descoperi cuiburi de păsări sau pentru a vedea faimoasele colonii de pelicani. Doar o adiere de vânt, care parcă aduce cu ea un îmbietor miros de borș pescăresc, te face să tresari. Când pentru turiști vine ora să se retragă în camere, pentru pescari tocmai începe o zi de muncă. E ultima fâșie de uscat unde îți aduci aminte că viața poate fi simplă și frumoasă.
