Revista Descopera Romania!

Ialomița. Inima Bărăganului. Un loc care, dacă n-ar fi existat, cu siguranță ar fi trebuit inventat, pentru ca acolo, așa cum spunea Panait Istrati, ”românul să poată visa în voie”.
Paradoxul creației situează Ialomița deopotrivă în bătaia nemiloasă a vântului, ce rostogolește aproape neîncetat pulbere de lut și scaieți, și în revărsarea binefăcătoare a apelor Dunării, Prahovei sau Ialomiței.
Este un ținut cu o vitalitate aparte, un loc unde oamenii s-au îndârjit să rămână și să îmblânzească natura, aflând din pământul toropit de soare rod bogat. Verile extrem de calde și iernile aspre și-au pus amprenta și asupra acestora, croindu-i puternici și tenace.
Situat în zona de Sud-Est a României, în Câmpia Bărăganului, județul Ialomița este un important nod de vechi drumuri comerciale. Cercetările arheologice situează prezența așezărilor umane în acest spațiu încă din perioada neoliticului dezvoltat, mileniile V-VI î.Hr.

Binecuvântați de revărsarea apelor Ialomiței, de la care județul își trage numele, menite să stingă dogoarea nemiloasă a soarelui de câmpie, oamenii locului au durat de-a lungul vremii așezări importante. Cea mai importantă așezare urbană din estul câmpiei române, vremelnic reședință a județului, este ”Orașul de Floci”, localitate pierdută în istorie, dar care păstrează rezonanțe unice, fiind locul unde a venit pe lume cel mai mare conducător al românilor, Mihai Viteazul.
În perioada interbelică, județul Ialomița, cu o suprafață de 7.095 km 2 și 293.352 de locuitori, era unul dintre cele mai întinse și importante județe ale României Mari.
În prezent, suprafaţa totală a judeţului este de 4453 kmp , adică 1.9% din suprafaţa totală a ţării, numărul de locuitori fiind de aproximativ 284500.

POPINA BORDUȘANI, 7000 DE ANI DE ISTORIE

Satul Popina Bordușani, aparținând unui loc pe care Dunărea Veche și Brațul Borcea îl cuprind în rodnică și ocrotitoare îmbrățișare, își continuă existența pe vestigiile unei așezări preistorice, despre care cercetările arheologice ne transportă în trecut cu peste 7000 de ani. Condițiile naturale propice practicării agriculturii, pescuitului sau creșterii animalelor, vânătorii sau chiar unor meșteșuguri casnice au făcut ca această zonă să fie neîntrerupt locuită, atât în perioada neolitică – documentată prin descoperirile aparținând culturii Boian, în perioada geto-dacică – mărturii din secolele IV-III î.Hr, dar și în perioada medievală timpurie – vestigii aparținând culturii Dridu.
În ceea ce privește prima atestare documentară a satului Bordușani, aceasta provine dintr-un hrisov emis în anul 1467, în timpul domniei lui Radu cel Frumos. Ridicată pe o movilă de pământ – așa-numitul ”tell” în termeni științifici – așezarea, situată la o altitudine de 15,40 metri, este înconjurată de pădure. În vecinătatea sa se află lacurile Bentu Mare și Bentu Mic, apărute în urma excavărilor făcute pentru ridicarea movilei pe care se află satul, în intenția de a apăra localitatea de inundații. Situl arheologic de la Popina Bordușani este inclus în rândul celor de interes național, iar studenții din diverse centre universitare pot veni aici pentru stagii de pregătire în domeniul arheologiei.

COMOARA DACICĂ DIN CETATEA SOARELUI

În inima Bărăganului, aproape de locul unde Ialomița binecuvântează pământul cu revărsarea apelor sale, dacii au ridicat o cetate pe care au numit-o Helis, sau Cetatea Soarelui. Legenda spune că aici s-ar afla îngropată comoara lui Dromichete, primul rege dac. Înconjurată de dealuri, Cetatea Helis face parte din complexul arheologic Piscul Crăsani, situat în zona localităţii Balaciu. Primele cercetări în zonă au fost făcute la 1870, de către Dimitrie Butculescu, cercetări pe baza cărora Cezar Bolliac va putea defini, pentru prima dată, trăsăturile culturii materiale dacice. În anul 1926, istoricul Vasile Pârvan va consacra acestei așezări un întreg capitol, în lucrarea sa ”Getica. O protoistorie a Daciei.” Cercetările arheologice au scos la iveală faptul că Helis a fost, în vechime, un important centru comercial, râul Ialomiţa fiind, în vremea respectivă, cea mai importantă arteră navigabilă a zonei de sud – est a Daciei. Mărturie stau monede getice locale sau sud-dunărene descoperite aici, precum şi monede provenind din Thasos, Macedonia Prima, Dyrrhachium, Tomis sau Imperiul roman.
Un puternic incendiu a adus sfârșitul existenței acestei așezări, în secolul I î.e.n.