OAMENII CARE SIMT MAREA SUB PICIOARE
Barca pescărească cea mai mare, mai frumoasă și mai veche din Mangalia spintecă valurile negre. Este puțin peste ora patru dimineața și ieșim în larg. Aerul este rece și tăios. Razele de soare încep să iasă timide dintre norii parcă mai aproape de noi. Omul care trage sforile este proprietarul bărcii, nea Ion. Trage sforile la propriu, pentru că la bărcile pescărești așa se cârmește: cu două sfori. „Să avem noroc! Să ne ajute Dumnezeu!“, se aude o voce. Mai există câtiva proprietari de bărci pescărești din Mangalia trăiesc doar de pe urma peștelui pe care îl prind. „încă se mai poate trăi din pescuit“, spune Mihai, fiul lui nea Ion, pescar vrednic și el. „S-a transmis microbul, nu am ce să fac“, spune Mihai cu o voce plină de admiratie pentru ceeea ce a moștenit.
Cu cât inaintăm în larg, încep și poveștile de pescari. Bibanu’ incepe: „Altii pescuiesc pentru a-și rotunji veniturile, nu ca noi“. Are 27 de ani, e înalt, puternic ca un bivol și privirea îi trădează liniștea în care se citește maturitatea pe care i-a transmis-o marea. „Erau vremuri în care câștigam bine de tot. Inainte mă mai ocupam și eu cu felurite furtișaguri. Acum, însa, am copil și nevastă și nu îmi mai permit să le ofer o viată nesigură“. Peștele mușcă. Sunt guvizi. „Cel mai gustos și mai dulce pește“, spune nea Ion. Din când în când, mai prind șI câte un hanus, un pește ceva mai mare. Dacă li se pare ca nu mai au spor, mută barca cu câtiva metri mai spre mal. „Putem să prindem și hamsii, dar nu rentează la pret și mai bine prindem urâti d’ăștia de guvizi pe care îi dăm mai scumpi și ne scoatem banii“, spune Bubanu’. Cei trei nu pescuiesc cu undita, ci cu volta. Un fel de miner, din plută, pe care este înfășurată lită. în capătul firului gros de nailon, o bucată de plumb și două sau trei cârlige. După două-trei ore, fiecare dintre ei a prins câte 15-20 kile de pește. „A fost o zi bunicică, mâine sperăm să fie mai bine“. Ajungem imediat în port și mai pescuim ceva: o minge de plastic. Bibanu’ o înșfacă plin de bucurie: „O duc la ăla micu. Să vezi ce o să se bucure. Mai găsim, pe mare, diverse lucruri luate de valuri de pe plajele cu turiști“, spune Bibanu’ fericit pentru cadoul pe care i l-a dat marea pentru pruncul de acasă. După ce au fost „la mare“, cum spun ei, pescarii își vând peștele chiar la pescărie, persoanelor particulare, fabricilor de conserve sau reprezentantilor restaurantelor. Dupaamiaza, la patru-cinci plecăm din nou „la mare“. Pentru acești oameni, care trăiesc într-o lume nesigură, marea e singura certitudine. O barcă nu te lasa sa mori de foame niciodată…
