Revista Descopera Romania!

Într-un vârf din Munții Apuseni, departe de lumea dezlănțuită, își duce traiul, alături de baba lui, Traian Ivan. Într-o casă mică de lemn așezată într-o poieniță, meșterul popular a învățat să scoată viața din brad și molid. Modelează lemnul învățându-l să capete forme care apoi devin obiecte de uz caznic sau de podoabă în casa omului. Nu e sculptor în lemn, nu-i place să i se spunăașa, este un moț care de aproape 70 de ani a avut lemnul în palme Satul Ghețarul este situat undeva în creierii munților Apuseni. Rupt parcă de civilizație. Așezat parcă în rai. Liniștea și aerul curat, verdele crud și foșnetul pădurii, susurul apelor, toate acestea înlocuiesc zbârnâitul telefoanelor mobile, ventilatoarele calculatorului, salva de claxoane de la stop, manelele date la maxim în BMW-uri, fumul gros din țeava de eșapament a basculantelor, praful și picamărele care transformă orașele în metropole. Nimic din ceea ce s-a înconjurat orășanul nu există aici. Timpul nu e grăbit, ci se așază la masă cu omul.

În acest colț de rai trăiește și moș Ivan. Moș este impropriu spus căci, deși are 80 de ani, vigoarea muntelui și asprimea vieții i-au șters omului nostru vârsta de pe chip. Stă aici, într-o casă de lemn cu prispă și garoafe, împreună cu baba lui. Trăiește din har și munca cu mâinile. Construiește din lemn obiecte de uz caznic – vafe, ciubere cu mâner, sustere (un fel de ghivece de flori) și multe altele trebuincioase prin casă. Meseria a furat-o de pe când avea 12 ani. Lucreză numai în brad și molid. Nu pentru că nu ar ști sau nu ar vrea să dea folosință altei esențe, dar pomii aștia se găsește din belșug pe aici. Lemnul nu se poate folosi imediat, pentru că lucrează în timp. Ca orice ființă vie. Trebuie lăsat vreme de lună pentru a-și alege forma care i-a fost hărăzită. Apoi este gata să intre într-o nouă etapă, să servească în casa omului pentru un scop mai nobil decât acela de a-l încălzi. Traian Ivan îșI vinde marfa în sat, pe la târguri și expoziții de artă populară care se țin prin toată țara și la care participă când poate. N-are unelte sofisticate ca omul de la oraș, nu folosește curentul electric. Toată viața a fost independent și s-a bazat doar pe forțele proprii. Uneltele sale sunt zdrala și cuțitoarea. Picioarele și mâinile, o bucată de lemn și pofta de muncă. Atât îi trebuie. Obiectele pe care le zămislește, Traian Ivan le vinde mai pe nimica. Prețurile variază între 10 și 50 de lei. Nu e mult, dar banul aici e mare. O mână de ajutor pentru meșterii asemeni lui Traian Ivan a dat și statul. A adoptat o lege, 144 din 2000, prin care oamenii muntelui care practică meșteșuguri tradițioanle au dreptul la o cantiate de lemn din care pot face produse pe care ulterior le pot schimba la șes pe cereale. În baza autorizației de meseriaș, fiecare primar îi alocă săteanului o cotă de 10 metri cubi de material lemnos pe picior. Tot legea îi dă dreptul lui Traian Ivan și celor care el, care țin aprins încă focul multisecular al tradițiilor populare românești, să participe la târguri și expoziții fără taxe și să călătorească pe CFR plătind doar jumătate de bilet. Încurajările statului, deși sunt binevenite, sunt palide. Cine mai folosește astăzi, la oraș – în epoca materialelor compozite și a plasticului omniprezent – ciubărul, vafa sau susterul. Striviți de profit și civilizația  computerului, meșterii populari, în lipsa unei susțineri reale din partea statului, vor ajunge să ia cu ei, în lumea de dincolo, o artă care nu poate fi reconstituită de nici o putere politică și nu va putea fi tranzacționată la nici o bursă.