Revista Descopera Romania!

Știrbei Vodă 39, București – Palatul Crețulescu cunoscut și sub grafia Palatul Kretzulescu – este o clădire istorică, ce a aparținut familiei Kretzulescu. A fost construită, la începutul secolului 20, după planurile arhitectului Petre Antonescu (1873-1965) în stilul Renașterii franceze. În 1927, intră în posesia statului, iar în perioada interbelică, casa adăpostește Muzeul de Artă Religioasă. Din 21 septembrie 1972, este sediul Centrului European de Învățământ Superior al UNESCO În 2003, clădirea a fost renovată. Au fost executate lucrări de mare finețe în lemn și piatră naturală. Sera foayer a fost integral refăcută, ca și intrările monumentale din marmură, tâmplăria exterioară din lemn de paltin etc. Istoricii apreciază edificiul drept exemplar pentru tipologia caselor înaltei societăți bucureștene de la sfârșitul secolului 19 și începutul celui de-al 20-lea. În București se mai păstrează astfel de clădiri somptuoase, precum Palatul Cantacuzino (neterminat de proprietar din cauza izbucnirii războiului), Palatul familiei Șutu etc. Mai ales după primul razboi mondial, clasa de mijloc produce câteva „vârfuri financiare“ care preiau, la dimensiuni mai mici, modelul vilei de tip palazzo. Interioarele Palatului Kretzulescu compun un cadru specific pentru La Belle Epoque, înlesnindu-ne recompunerea – imaginară sau bazată pe documente – a vieții private a înaltei societăți bucureștene. 18 mai 1902 – o zi agitată pentru Primăria București, pentru Poliția Capitalei, dar mai ales, o zi agitată la reședința Elenei Crețulescu,

Știrbei Vodă 39, “zona verde a Capitalei”. Inspectorul arhitect al “Direcției Lucrărilor Technice din Primăria Orașului Bucuresci” a fost informat, în diverse moduri că, la adresa de mai sus, regulile privind ridicarea construcției nu au fost respectate. Arhitectul s-a dus direct la Procopie Dumitrescu, primarul orașului (aprilie 1901- noiembrie 1902), apoi a dat raportul inclusiv Prefecturii și Poliției București. “Vă rog frumos să ordonați ca lucrările de reparații și construcții care au loc în curtea de pe Știrbei Vodă 39, proprietatea lui Kretzulescu, să înceteze, pentru că nu au fost autorizate”, cerea arhitectul. Însă în aceeași zi, Elena Crețulescu obținea o serie de aprobări pentru reparații majore la casă și oparte de noi construcții. Cine era de fapt Elena Crețulescu/Kretzulescu? A fost nepoata lui Alexandru Filipescu. Acesta a trăit nelegitim cu Profira Cuzen, relație din care a rezultat o fiică – Maria. La 19 ani, Maria, deja proprietară a unui imobil în Știrbei Vodă 39, se căsătorește cu Constantin Crețulescu, după care tânăra familie se mută la Paris, unde este extrem de apreciată la curtea lui Napoleon al III-lea. Maria Crețulescu o naște aici, la 11 iunie 1857, pe Blanche, botezată catolic de către nașul său, generalul Jean Fleury. La moartea lui Alexandru Filipescu, familia Crețulescu se întoarce la București, iar Blanche este rebotezată ortodox de această dată, cu numele Elena. Mama Elenei este renumită în oraș pentru viața sa extravagantă, motiv pentru care, înaintea morții sale, Alexandru Filipescu o dezmoștenește și îi lasă averea nepoatei Elena. Tatăl Elenei moare, în 1865, când ea este încă minoră, iar tutore al său devine Ion Kretzulescu, fratele lui Constantin, adică unchiul său. Între timp, Maria Crețulescu se recăsătorește cu generalul Arnold Beller. Câțiva ani mai târziu moare și Ion Kretzulescu, tutorii Elenei devenind verii ei, fiii lui Ion Kretzulescu. În 1878 moare mama Elenei, Maria Beller. Odată cu plecarea Elenei Kretzulescu la studii, la Geneva, casa din Știrbei Vodă 39 este folosită de către Nicolae Kretzulescu. Mai târziu, acesta o închiriază colonelului Iacob Lahovary, care, deși cu 12 ani mai mare decât Elena, în 1875 se căsătorește cu aceasta, la revenirea ei în România. Cei doi divorțează în 1883. Însă cu trei ani înaintea divorțului, Lahovary reconstruiește grajdurile proprietății de lângă Cișmigiu. Rămasă singură, Elena Crețulescu vinde în 1927 casa, Primăriei Capitalei. Fosta proprietară moare trei ani mai târziu. O imitație fără pereche Toate lucrări de refacere sau extindere ale imobilului Kretzulescu rămân fără prea mare importanță în fața lucrării arhitectului Petre Antonescu – “chintesența evoluției arhitecturii românești de la sfârșitul secolului 19 până la începutul secolului 20”, spun istoricii. Tot ei apreciază că Palatul Kretzulescu a fost “prima realizare într-un stil arhitectural care a deposit cu mult imitațiile, reușind să exercite o atracție deosebită datorită valorii artistice”. Transformarea casei familiei Crețulescu din stilul vechi în stil nou a constituit o grea încercare pentru Antonescu. Elena Crețulescu decidea ritmul lent al lucrărilor – din cauza nehotărârii sale, fapt ce ducea la modificarea soluțiilor arhitecturale chiar în timpul lucrării. Așa se explică mulțimea de autorizații cerute de Elena Crețulescu, care încerca să surclaseze permanent construcțiile din zonă. În paralel, Antonescu dorea să îmbine stilurile vechi cu nou și, ca și cum nu era de ajuns, a trebuit să adapteze inclusiv terenul inegal, acțiune care a dus la o diferență de nivel de aproape 1 etaj între aripa stângă și cea dreaptă a casei. Arhitectul a dublat toți pereții casei, a construit o bucătărie mare și alte dependințe. Parterul clădirii a rămas neschimbat față de proiectul original – stilul unei vechi case românești: intrarea prin vestibul în camera centrală, până la partea cealaltă a casei, de unde se iese în grădină; camere dispuse pe stânga și pe dreapta și, ca noutate – apariția holurilor. Camerele au fost gândite cu spațiu și funcționalitatea în zilele noastre, în acord cu dorințele Elenei Crețulescu. La Est, cu fața la parcul palatului, arhitectul adesenat o cameră mică, care la Sud avea desenată o casă în stil vestic, conectată direct la grădină. Aripa dreaptă a casei a fost îndreptată spre Vest, unde au fost localizate mici anexe, precum și sala de mese și un dormitor. În acest punct, gândirea proprie a zguduit logica arhitecturală de la acel moment. Tradițional, sala de mese era folosită ca spațiu reprezentativ șI trebuia amplasată cu fața la stradă, iar dormitoarele trebuiau așezate într-un loc liniștit, cu fața la grădină. Planul depus la primărie plasa sala de mese cu fața la grădină și era mult mai mică decât o cameră cu fața la stradă. Etajul 1 a fost renovat și el, în două etape. Deasupra acestuia a fost amplasat podul, cu acoperiș impunător, în stil imperial. Însă interiorul se potrivea perfect cu exteriorul. Decorațiuni de lemn, tavane cu lemn sculptat, vederi spectaculoase, galerii, balcoane, scări care duceau direct în grădină sau coborau spre pivniță. Anexele au fost și ele restrânse șI integrate perfect în noul stil al casei. Și, deși amplasat într-o zonă aglomerată, Palatul Kretzulescu era privilegiat datorită spațioasei grădini care, s-a păstrat, însă ca parte a Parcului Cișmigiu. Cele două case vecine nu puteau concura cu Palatul. Și Casa Assan, boierească, specifică secolului 19, ieșea totuși în evidență datorită eleganței și discreției formelor. La Vest, casa Populian, construită în 1883 avea o notă de influență neoclasică, însă reprezentativă pentru clasa de mijloc. Palatul Kretzulescu rămânea un exemplu arhitectural care manifesta însă șI bogăția proprietarului. Din 1945 până în 1972, Palatul Krețulescu a intrat într-un con de umbră. Folosit drept cartier general pentru numeroase instituții administrative, printre care și Consiliul General al Sindicatelor din România, acesta nu a avut nici un fel de funcție culturală și a fost aproape dat uitării. În 1972 însă, ca urmare a alegerii Palatului ca sediu al Centrului European UNESCO pentru Educație, au început lucrări majore de reparații menite să pună în lumină valorea arhitecturală și artistică a clădirii și permițându-i astfel să își recâștige rolul cultural. Ca primă măsură, clădirea a fost transferată în jurisdicția Ministerului Educației, iar din acel moment lucrările de restaurare au fost supervizate de către Petre Svoboda, șeful Proiectelor de Arhitectură din minister. În mod special, marele living-room (parlour), care adăpostea sera, a trebuit să fie adaptat noilor funcții ale Centrului. Pe lângă toate aceste modificări făcute, trebuie spus că lucrările ample inițiate în 1972 au determinat repunerea în valoare a clădirii, din punct de vedere artistic și arhitetonic. Din păcate, cinci ani mai târziu, la 4 martie 1977, Bucureștiul a fost afectat de un cutremur major. Deși fina consolidare a Palatului Kretzulescu – realizată în perioada 1943-1945, și căreia i-a fost, ulterior, adăugată restaurarea efectuată în 1972 – a făcut ca structura de bază a clădirii să reziste la seimul de 7 grade pe Scara Richter, cu toate acestea, imobilul a fost serios avariat.

Maestrul Antonescu

Arhitectul Palatului Kretzulescu este autorul unor clădiri publice monumentale (palate administrative, bănci, ministere) și al unor locuințe, toate fiind clădiri în arhitectura cărora a elaborat, aplicat și dezvoltat forme plastic arhitecturale viguroase, originale, dând o interpretare inedită formelor și elementelor arhitecturii românești vechi. Printre lucrările sale cele mai reprezentative se numără clădirea Primăriei București, fosta clădire a Palatului administrativ din Craiova și cea a Băncii de Investiții din București. În toate aceste clădiri monumentale, se întâlnesc numeroase interpretări originale și interesante ale pridvoarelor, loggiilor, ancadramentelor de ferestre și uși, brâielor și altor elemente ale arhitecturii tradiționale românești. În același spirit au fost concepute și numeroase locuințe particulare din București, printre care se pot aminti cele de pe străzile Apolodor șI Dumbrava Roșie sau clădirile care adăpostesc Muzeul Simu. Alături de numeroase clădiri având diferite funcțiuni sociale, Petre Antonescu este și arhitectul Arcului de Triumf, monument închinat Unirii Tuturor Românilor din 1918.