SFANTU GHEORGHE
Hobby pentru unii, sport pentru alții, pescuitul este pentru locuitorii deltei o îndeletnicire cum nu se poate mai serioasă. O meserie pe care copiii o deprind în joacă iar adulții o practică pentru a-și câștiga existența. La Sfântu Gheorghe, comună aflată la doar 100 km de Tulcea, pescuitul este un mod de viață, localnicii trăind efectiv din aruncatul și strânsul năvodului.
O existență fantomatică
Văzusem deja minunile ținutului înainte de a ajunge la Sfântu Gheorghe. Desigur, în deltă niciodată nu ai cum să vezi tot și de fiecare dată experiență e copleșitoare. Când ceva ți se oferă atât de generos de la început, este evident că undeva, dincolo de cortină, se acund miracole la care nu oricine ajunge… Clocotul vietăților care însuflețește acest tărâm amestecă laolaltă neamurile firii, unele în trecere, migratoare, altele de-ale locului și printre acestea din urmă se află, fără îndoială, pescarii. Nu-i vezi, însă prezența lor se simte peste tot.
Remarci bărcile atârnând în maluri, hâțânate plescăit la trecerea șalupelor cu turiști, colibele de lemn ascunse prin stuf ori plutele plaselor puse la treabă. Toate par părăsite și îți lasă senzația unei existențe fantomatice, a unui duh diurn ascuns în taina unui blestem străvechi – ziua năvoadele dorm. Pescarii privesc și din când în când cerul numărând norii și își amăgesc amiaza, luându-și treburile la rost. Abia când soarele își face drum spre cealaltă față a lumii, încep să iasăpe ulița satului, și doi câte doi se îndreaptă spre Dunăre. Atunci bărcile alunecă zvâcnind greoi la fiecare opintire de vâslă și încruntă luciul apei, lăsând în spate reflexe cu ondulări strâmbe. Dacă știi ora și locul întâlnirii, le poți vedea adunându-se din toate părțile la cotul micului ponton de la cherhanaua din mijlocul satului Sfântu Gheorghe.
Apusul soarelui, semnal pentru pornirea bărcilor în larg
În fiecare zi, cu o oră înainte de apus, 15-20 de bărci cu echipe de câte doi pescari se agață cu parâme de șalupa mare și se lasă trase pe canale, până hăt, departe. De la ponton le-am văzut plecând împreună, apoi dispărând, una câte una, după primul cot.Râsetele pescarilor și mârâitul șalupei s-au auzit tot mai slab, iar satul și-a aprinsluminile, scotocindu-și cămările pentru masa de seară. Copii aleargă îmbujorați de amurg, în timp ce țânțarii hămesiți atacă tot ce le iese în cale. A doua zi m-am hotărât să merg cu pescarii. M-au băgat între glumele lor aruncate sonor din bărci în bărci și, cu puțin înainte ca Dunărea să întâlnească marea, s-au desprins din mersul șalupei, risipindu-se care încotroi în locuri numai de ei știute. Soarele sfârâia mut de depărtări și își stingea focul în apele deltei. Se scufunda în rând cu năvoadele jilave care treceau dintr-o mână în alta înainte să dispară leneș în apa înegurată. În timp ce mânuiau ustensilele, vorbeau încet, ca la un ritual vechi despre lucruri obișnuite –rechizitele copiilor, boala nevestei, nunta lui Grigore ori ciondănelile de peste zi. Mă întrebau curiozități de la oraș și, în ciuda relației pe care o vedeam cum se înfiripă, nu-mi spuneau pe nume. Lotca asculta și ea, plutind aproape singură. Vâslele își încetaseră scârțâitul atingând, din când în când, suprafața apei. Câte un fâlfâit de aripi, apoi un cârâit îngrijorat de zburătoare grăbită spre cuib. De te miri unde se auzea câte un pleoscăit care îi făcea pe ai mei să glumească satisfăcuți – ”pe tine te mâncăm mâine, moșule…” – era pește acolo! Încet-încet, bărci și pescari au devenit mai întâi siluete, apoi năluci și, pe negândite, mi-a revenit senzația unui mister adânc, ca atunci când, după ce vezi cuibare, scorburi sau viziuni, întotdeauna goale dar fremătând de viața unor creaturi pe care parcă ți-a fost interzis să le cunoști, ajungi să le zărești – măcar pentru o clipă – și ai deodată revelația unui moment magic. Mă gândeam atunci că băștinașii Deltei sunt oameni-natură. Că rezervația îi cuprinde și că, alături de toate făpturile de aici, sunt unul din miracolele naturii.
O noapte în stuf și o dimineață în larg
Întinsul năvoadelor s-a terminat după lăsatul serii. Luna se aprinsese odată cu luminile din sat, iar acum strălucea din răsputeri. Pescarii și-au căutat coliba ascunsă prin stuf, au aprins focul și au încropit o ciorbă. Fețele s-au rumenit de poftă. După ce am mâncat, somnul ne-a găsit la taifas. Șoaptele s-au topit în vis… La patru dimineața luna era în altă parte decât o lăsasem. Mare și răcoroasă, sestrăduia să dea contur lucrurilor. Barca aștepta înțepenită la mal. După zece minute, deja pluteam spre locul nostru. Strânsul năvodului se face în grabă. La răsăritul soarelui, toate bărcile trebuie să fie la locul de întâlnire cu șalupa pentru întoarcerea în sat, așa că pescarii trăgeau plasele exclamând din când în când, la vederea prăzii. Când am plecat spre locul de întâlnire, năvoadele se zbăteau deja în bărci. Cerul se deschidea la răsărit cu explozii de nori care își schimbau culoarea de la un minut la altul. În partea cealaltă, luna adormea din ce în ce mai palidă. Când șalupa a sosit la locul stabilit, zece bărci erau deja acolo. S-au prins iar cu parâme și, după ce au sosit și ultimii, au pornit-o spre sat ca un șirag umed cătrănit de timp. În fiecare barcă, oamenii culegeau peștele din ochiurile plasei și curățau năvoadele. După fețe le vezi norocul. Nu era nimeni trist, dar unii dintre ei zâmbeau larg. Se făcuse deja opt și jumătate când am ajuns cu toții la cherhanaua din mijlocul satului. Pescarii au tras pe rând la ponton. Aruncat din barcă în lăzi, peștele este cântărit și predat. Apoi fiecare la casa lui cu rostul treburilor, până la apusul soarelui. Pescarii din Delta Dunării trăiesc între cosmogonii… Crepuscular…. Acolo unde Apusul Soarelui se face totuna cu Răsăritul Lunii, ori invers, există o taină pe care nu mai au timp s-o afle pentru că muncesc cot la cot cu astrele. Iar Marea Lucrare a Cerului se îngemâmează cu mica lor lucrare și totul curge în firea lucrurilor precum Dunărea care străbate 2850 km până aici, ca să se facă Mare.
