Tag Archives: manastire
OLTENIA DE SUB MUNTE (1)
România, mereu surprinzătoare, păstrătoare a tradițiilor și a purității izvorâte din simplitate și din firesc, își revarsă comorile la tot pasul. Există locuri frumoase oriunde în lume, însă pe pământurile vechi Dacii este acel ”ceva” ce face ca frumusețea acestei țări să fie unică, deplină și irepetabilă. Aici nu doar spectacolul naturii fascinează. În România, soarele strălucește în cusăturile iilor în zile de sărbătoare, apele duc cu ele, în curgere fără sfârșit, doruri și aleanuri, iar munții veghează, falnici și neclintiți, la păstrarea străvechilor obiceiuri.
Vă invit, și de data aceasta, în locuri de legendă, acolo unde natura și omul, mână în mână, au creat un tărâm magic. Sunt locuri încărcate de istorie, locuri unde credința vibrează, unde se respectă trecutul și se privește cu încredere și speranță spre viitor. Vă invit într-un periplu cultural și turistic printr-o salbă de așezări de o frumusețe aparte. Va invit în Oltenia de sub Munte!
Horezu, locul unde lutul prinde viață
Înfrățit, pe de-o parte, cu apele Luncavățului, ce ajung, după cavalcade înspumate aruncate din vârfurile Parângului, să se rostuiască blând și cuminte așa cum se cuvine unei condiții urbane, iar pe de alta cu pădurile ce se aștern cu răcoare și taină până hăt, departe, spre culmile Căpățânii, Horezul e un oraș-muzeu, o veritabilă chintesență a talentului, priceperii și spiritului creator românesc.
MANASTIREA COMANA, ACOLO UNDE SE ODIHNESTE VLAD TEPES
Mânăstirea-cetate, ctitorită de Vlad Țepeș în anul 1461, pe insula din mijlocul mlaștinilor Neajlovului, devenită unul dintre cele mai importante ansambluri monastice ale Țării Românești, este locul unde trupul lipsit de cap al domnitorului și-a găsit, în cele din urmă, odihna.
Pagini de istorie în zidurile seculare
”… să fie hotarul (mănăstirii) până unde se împreuna cu balta Comanei, drept în iezerul Câlniței”. Acesta este locul ales de Vlad Țepeș ca să ridice locașul Domnului și, totodată, bastion de apărare a țării, așa cum se arată într-un hrisov emis de cancelaria voievodului la 27 septembrie 1461.
Ucis, în decembrie 1476, pe drumul de la București la Giurgiu, în locul numit ”La Fântâna cu nuc”,
Vlad Țepeș a fost adus la cea mai apropiată mănăstire, la Comana, pentru ca trupul său, al cărui cap fusese trimis de dușmani la înalta Poartă, să fie înmormântat. Cu timpul, biserica a căzut în ruină, dar nu în uitare. La 1855, boierul Radu Șerban din Coiani a început zidirea altei biserici, cu hramul Sfântului Nicolae, pe amplasamentul celei vechi, ale cărei ziduri, deși ruinate, erau încă puncte de reper.
CRUCILE FACATOARE DE MINUNI
În paraclisul bisericii, unde e așezată Sfânta Cruce a Preotului, aerul vibrează de speranță. Mulțime de oameni betegi, unii loviți de orbire, de muțenie ori surzenie, alții cu diferite schilodiri ale trupului, dar și oameni cu sufletul greu sau cu mințile rătăcite, așteaptă minunea lui Dumnezeu. Vin aici din toate colțurile țării, să se roage la crucea născută din pământ prin voia Domnului, pe locul unde au fost jertfiți cei ce și-au mărturisit credința. Stau zile întregi în preajma crucii de leac, se roagă și ei, se roagă și călugării pentru sufletul lor.
Minunile care se petrec la Sfânta Mănăstire Dervent nu pot fi tăgăduite. Cei care au venit aici doar cu speranța în Dumnezeu au plecat vindecați și au primit o viață nouă, care a crescut în ei din suferință, așa cum crucile au crescut din supliciul martirilor. Afară, cea de-a doua cruce – din cele patru au scăpat furiei necredincioșilor numai două – e leac pentru animale. Acolo se aduc animalele bolnave care pleacă sănătoase, sau doar nutrețul ce urmează să le fie dat. Sfintele Cruci de la Dervent, în jurul cărora de două mii de ani se revarsă mila și minunile lui Dumnezeu, sunt din piatră masivă și au mărimi diferite. Crucea cea mare, din paraclisul din stânga bisericii, are dimensiunile de 0,71/ 0,60 m. Cea care se află în afara bisericii, cu dimensiunea de 0,67 m / 0,32 m, are brațele rupte.
TAMADUIRILE MIRACULOASE DE LA SFANTA MANASTIRE DERVENT
În genunchi, cu ochii în lacrimi și mâinile împreunate a rugă, cei aflați în suferință așteaptă minunea… mângâierea… leacul… cu credință și mai ales cu speranță. Iar aici, la Dervent, minunile se întâmplă…
La o aruncătură de băț de granița cu Bulgaria, în preajma Ostrovului, există un loc unde se petrec miracole. Un loc unde Dumnezeu a sădit cruci sfinte, întru alinarea celor năpăstuiți cu boli grele. Ferită de apele Dunării, pe înălțimea unui deal, se ridică Sfânta Mănăstire Dervent, cu zidurile albe precum curățenia speranței și acoperișurile roșii, ca bucuria vindecării. Mănăstirea, clădită în mijlocul acestor ținuturi aspre, bătute de vânturi, are o poveste tulburătoare, iar cele ce se s-au petrecut de-a lungul timpului și se petrec și astăzi aici, la doar 37 de kilometri de Mănăstirea din stâncă a Sfântului Apostol Andrei, sunt mărturii uluitoare despre credință, încredere, speranță și mântuire.
MANASTIRE BOTEZATA CU NUMELE DRAGOSTEI FATA DE SEMENI
Agapia este o nestemată a lanțului nemțean de mânăstiri. Poartă numele sihastrului care a ridicat aici, în a doua jumătate a secolului al XIV-lea, o bisericuță de lemn. Mânăstirea duce cu sine nu numai harul Domnului, ci și pictura lui Nicolae Grigorescu din perioada fragedei sale tinereți. Numele sihastrului înseamnă, în greaca veche, dragoste față de semeni Mânăstirea Agapia este unul dintre cele mai cunoscute și mai apreciate monumente din România, căutat de un mare număr de vizitatori dornici să vadă o străveche vatră de credință și cultură, dar și un neprețuit tezaur de artă, unic prin capacitatea sa de a dezvălui specificul și originalitatea spiritualității române ști. Agapia face parte din salba vestitelor șI vechilor mânăstirilor nemțene, alături de Neamț, Secu, Sihăstria, Sihla, Văratec, Horaița, Bistrița sau Durău, mărturii ale evlaviei poporului român.
MANASTIRE COMANA ACOLO UNDE ODIHNESTE VLAD TEPES
Mânastirea-cetate, ctitorita de Vlad Tepes în anul 1461, pe insula din mijlocul mlastinilor Neajlovului, devenita unul dintre cele mai importante ansambluri monastice ale Tarii Românesti, este locul unde trupul lipsit de cap al domnitorului si-a gasit, în cele din urma, odihna.
PAGINI DE ISTORIE ÎN ZIDURILE SECULARE
”… sa fie hotarul (mânastirii) pâna unde se împreuna cu balta Comanei, drept în iezerul Câlnitei”. Acesta este locul ales de Vlad Tepes ca sa ridice locasul Domnului si, totodata, bastion de aparare a tarii, asa cum se arata într-un hrisov emis de cancelaria voievodului la 27 septembrie 1461. Ucis, în decembrie 1476, pe drumul de la Bucuresti la Giurgiu, în locul numit ”La Fântâna cu nuc”, Vlad Tepes a fost adus la cea mai apropiata mânastire, la Comana, pentru ca trupul sau, al carui cap fusese trimis de dusmani la Înalta Poarta, sa fie înmormântat. Cu timpul, biserica a cazut în ruina, dar nu în uitare. La 1855, boierul Radu Serban din Coiani a început zidirea altei biserici, cu hramul Sfântului Nicolae, pe amplasamentul celei vechi, ale carei ziduri, desi ruinate, erau înca puncte de reper.
CTITORIILE DE SUFLET ALE BUZAULUI
Pe meleagurile buzoiene, Cerul a deschis nuclee de comunicare cu Întregul – mânastiri în care vietuitorii, calugari sau maici, au octorit harul dumnezeiesc, lacasuri unde vremea a curs în ritmul firesc al Creatorului.
În satul Tega, linistea pluteste peste atmosfera mistica a celei mai vechi asezari monahale de pe valea Buzaului – Mânastirea Cârnu. Ctitorita la jumatatea veacului al XVI-lea de catre voievodul Mircea Ciobanu si sotia sa, Doamna Chiajna, fiica lui Petru Rares, refacuta în anul 1643 de Matei Basarab, mânastirea îsi dezvolta în jur, dupa 1990, un complex monahal. Unele legende leaga numele lacasului de o invazie otomana, când Doamna Chiajna, având asupra sa documente secrete ale tarii, a stat ascunsa în turla bisericii. Se spune ca, stând ghemuita în spatiul foarte îngust dintre peretii turlei, cu fata lipita de perete, si-ar fi turit nasul, ce ar fi devenit cârn. Construita în secolul al XVIII-lea, Mânastirea Cetate Bradu e cunoscuta, popular, drept Cetatea Doamnei Neaga, sotia domnitorului Mihnea Turcitul, fiica clucerului Vlaicu din Cislau. Aici se pare ca îsi ascundea Constantin Brâncoveanu sotia si fiicele în timpul deselor atacuri ale turcilor.
LEGENDELE MOLDOVEI, UN PERIPLU PRIN TARA LUI STEFAN CEL MARE
Stravechea tara a zimbrilor s-a schimbat mult de pe vremea lui Stefan cel Mare. Codrii seculari s-au împutinat, iar falnicele animale ce erau odinioara simbolul Moldovei nu mai stapânesc libere acest tinut. Dar istoria a ramas scrisa în pietrele cetatilor, în zidurile mânastirilor ai în inimile oamenilor. Urmasii lui Creanga si ai lui Sadoveanu spun si astazi povesti din vechime, despre fapte de arme, fapte de viata, fapte de vitejie. Legendele s-au tesut de-a lungul secolelor si-si trec cu migala si straduinta tesatura magica, în continuare, prin timp.
Lasând în urma tarmul Marii Negre si intrând pe poarta Moldovei, calcam pe un pamânt greu încercat de istorie, un tinut al legendelor si al faptelor de vitejie – tara lui Stefan cel Mare. S-au risipit Chilia, si Poarta Alba, si Orhei, si Hotinul, si atâtea locuri unde s-au risipit, dar nu în zadar, vietile atâtor viteji. Au ramas însa Suceava si cetatea Neamtului, si chiar Putna cea de loc întru vesnicie. Si au ramas legendele despre vremuri si oameni. Legendele Moldovei. Legendele lui Stefan cel Mare si ale celor împreuna cu care a scris istoria adevarata a tarii. Cei pe ale caror oase ”s-a asezat si sta tot pamântul Moldovei ca pe umerii unor uriasi!”.
MANASTIREA DOBROVAT, ULTIMA CTITORIE A LUI STEFAN CEL MARE
„Binecredinciosul si de Hristos iubitorul Io Stefan voievod, din mila lui Dumnezeu domn al tarii Moldovei, fiul lui Bogdan voievod, a zidit aceast? casa întru numele Coborârea Sfântului Duh, care s-a si început a se zidi în anul 7011 (1503), luna aprilie, ziua 27; si s-a sfârsit în anul 7012 (1504), iar al domniei sale anul al patruzeci si optulea curgator,…”
Intr-un luminis din stravechii codrii ai Iasului – astazi palida umbra a comorii naturale de altadata – a ridicat Stefan cel Mare ultima sa ctitorie, numita Dobrovat, în amintirea sihastrului rus ce i-a urat voievodului ”Dobri vecer!” (”Seara buna!”) din pragul chiliei sale, în vreme ce acesta trecea, în fruntea ostilor, spre Suceava.
