Revista Descopera Romania!

ORAŞUL FLORILOR. ORAŞUL PREMIERELOR. ORAŞUL DE PE BEGA. ORAŞUL LIBERTĂŢII NOASTRE. POARTA SPRE OCCIDENT. MICA VIENĂ. PE SCURT: TIMIŞOARA. SAU TEMESWAR. ORI TEMESVÁR. SAU POATE TIMISVARAIA. UN LOC MAGIC UNDE O MULŢIME DE GRAIURI NU SE AMESTECĂ, CI SE COMPLETEAZĂ ARMONIOS ÎNTR-O SIMFONIE MULTIETNICĂ ŞI MULTICULTURALĂ. UNUL DINTRE CELE MAI IPORTANTE CENTRE CULTURALE, INDUSTRIALE, ECONOMICE, MEDICALE ŞI UNIVERSITARE ALE ROMÂNIEI, TIMIŞOARA ESTE UN ORAŞ SIMBOL, ATÂT PENTRU ISTORIA SA REMARCABILĂ, CÂT ŞI PENTRU IMPORTANŢA SA STRATEGICĂ ŞI PENTRU VALOAREA SA NAŢIONALĂ. CERCETĂRILE CONSEMNEAZĂ PREZENŢA AŞEZĂRILOR UMANE ÎN ACEASTĂ VATRĂ  DE ISTORIE MILENARĂ ÎNCĂ DE ACUM MAI BINE DE 6000 DE ANI.

TIMIŞOARA MEDIEVALĂ

Atestată documentar de la începutul anilor 1200 (unii specialişti plasează atestarea în anul 1212, alţii ceva mai târziu, în anul 1266), Timişoara a fost iniţial o cetate de formă dreptunghiulară, cu fortificaţii de pământ şi apărată de ape. Aşezarea sa strategică, ce permitea controlul asupra unei mari părţi a Câmpiei Banatului, a creat premisele viitoarei dezvoltări. Cel care a intuit, pentru prima dată,  importanţa acestei aşezări a  fost Carol Robert de Anjou, rege al Ungariei cunoscut sub numele de Carol I. Nobilul maghiar a văzut cetatea în anul 1307 şi a ordonat construirea unui palat regal, ulterior mutând efectiv capitala regatului aici, în timpul anarhiei feudale, între anii 1315-1323.

În anul 1342, Timişoara este recunoscută ca oraş (civitas).

Spre sfârşitul secolului, în anul 1394, Timişoara s-a constituit într-o reală pavăză în calea armatelor otomane, fiind un punct de concentrare al forţelor armate creştine.

Istoria Timişoarei a fost marcată de una dintre figurile legendare ale istoriei românilor şi maghiarilor, în egală măsură, Iancu de Hunedoara. Iscusit diplomat şi abil strateg şi brav apărător al creştinătăţii, Iancu de Hunedoara a fost voievod al Transilvaniei şi guvernator al regatului Ungariei şi a fost tatăl lui Matei Corvin, cel mai de seamă rege al Ungariei.

Numit comite de Timiş în anul 1440, Iancu de Hunedoara scrie un capitol aparte în istoria Timişoarei, transformând oraşul într-o tabără militară permanentă, de unde şi-a condus acţiunile împotriva păgânilor otomani. În acest fel, Timişoara devenea un punct strategic în linia de apărare şi protecţie a regatului ungar, pe latura sa sud-estică.

Tot de istoria Timişoarei este legat numele lui Gheorghe Doja şi un episod terifiant din istoria noastră naţională. Micul nobil secui a plătit cu preţul vieţii şi cu un crunt martiriu spiritul său de dreptate, după ce răscoala ţărănească împotriva marilor proprietari de pământ unguri, pe care a condus-o, a fost înăbuşită în sânge, la 15 iulie 1514. Nobilii l-au pedepsit crunt pe Doja, supunând-ul unei torturi inimaginabile, acesta fiind aşezat, cinci zile mai târziu, în piaţa publică, pentru a fi exemplu pentru răsculaţi, pe un tron înroşit în foc. Pe locul unde acesta a fost martirizat se ridică astăzi statuia Sfintei Fecioare Maria.

Deşi a rezistat cu vitejie asalturilor otomane, Timişoara este cucerită de păgâni în anul la 1552, când Ahmed-Paşa, având sub comanda sa 160.000 de turci, a obţinut negocierea capitulării. Deşi termenii predării cetăţii prevedeau ca civilii şi trupele creştine rămase să poată părăsi cetatea, turcii şi-au călcat cuvântul şi au măcelărit pe toţi supravieţuitorii. Comandantul garnizoanei, Ştefan de Losoncz, a fost decapitat în faţa lui Ahmed-Paşa. Păgânii au prădat oraşul, au transformat bisericile în geamii şi au aruncat clopotele de la înălţimea turnurilor.

Banatul şi, inclus, Timişoara, au fost eliberate de sub dominaţia otomană în anul 1716 de către prinţul Eugeniu de Savoya. Astfel, după 164 de ani de dominaţie otomană, Timişoara se întoarce în lumea creştină, pentru a trece însă într-o altă stăpânire, devenind domeniu al coroanei Habsburgice. Eugeniu de Savoya a iniţiat această campanie, conştient fiind de importanţa strategică a acestei cetăţi, astfel că  obţine din partea împăratului Ungariei, Carol al VI-lea, decizia de a reorganiza Banatul în folosul imperiului. Acesta a semnat la 28 iunie 1917 Decretul care numea Administraţia Banatului, cu sediul la Timişoara.

Urmează pentru aşezarea bănăţeană o perioadă de înflorire pe toate planurile. Este pus în aplicare planul de fortificare a cetăţii, din anul 1723, lucrările încheindu-se în anul 1765. Începe anevoiosul proces de secare a mlaştinilor. Se ridică poduri şi alte  construcţii de interes public. O mare importanţă o va avea construcţia apeductului din Fabric, finalizată în anul 1774, precum şi a reţelei de canale subterane.