Revista Descopera Romania!

Clasa nobiliară din arealul Banatului românesc își reliefează cu adevărat dimensiunea abia la sfârșitul secolului al XVIII-lea, când puterea economică și politică se află în mâna Casei de Habsburg. Înnobilați mai ales pentru merite militare, noii reprezentanți ai acestei elite primesc titluri și pământuri. O altă categorie a nobililor vremii sunt descendenții vechilor familii cu sânge albastru, iar alții sunt, pur și simplu, cei proaspăt îmbogățiți prin diferite mijloace.

Familia Mocioni

În satul timişean Foeni, situat nu departe de capitala judeţului, s-a scris o parte din istoria vestitei familii Mocioni care, prin reprezentanţii săi de aleasă cultură sau implicare în viaţa politică a ţării, a scris, la rândul său, istorie.

Veche familie de aromâni, Mocioneştii i-au avut ca punct de reper în arborele genealogic pe Constantin şi Petru. Cel din urmă moare în  anul 1697, în bătălia de la Zenta, dar Constantin, preot din Pesta, duce numele familiei mai departe. Siliţi să părăsească cetatea natală Moscopole de către otomani, Mocioneştii pleacă în pribegie şi se stabilesc la Budapesta. Încetând din viaţă la 110 ani, Constantin lasă în urmă cinci copii, dintre care doi, Andrei şi Mihaiu, au fost cunoscuţi pentru activitatea lor din domeniul comerţului și finanțelor. Andrei Mocioni îi cere împăratului Iosif al II-lea al Sfântului Imperiu Roman, în anul 1780, moşia Foeni, din Banat. Cererea îi este satisfăcută, numai că Andrei este ucis înaintea înnobilării, astfel că titlul de nobleţe trece asupra soţiei sale Ecaterina şi fiilor săi, Petru, Constantin, Ioan şi Naum. În portofoliul familiei, proprietăţii de la Foeni i se adaugă, pe rând, cea de la Vlaicovăţ, din Banatul sârbesc, precum şi cele de la Birchiş, Bulci, Prisaca şi Căpâlnaş. Nobili prin firea aleasă chiar înainte de a fi purtători ai unor titluri, membrii acestei familii, graţie  educaţiei primite şi a unei stări materiale înfloritoare, s-au implicat în politică, ca deputați în Dietă, prefecți sau subsecretari de stat, posturi din care şi-au afirmat crezul lor de dreptate şi credinţă în fiinţa naţională.

Printre ei s-au numărat, de asemenea, cărturari şi filozofi. Generoşi şi altruişti, nu au ezitat să îi sprijine pe cei aflaţi în nevoie. Elocventă în acest sens este hotărârea luată de către membrii acestei familii în anul 1866, pe când sărbătoreau Crăciunul la Foeni. Atunci au stabilit o contribuţie a familiei de 10.000 florini aur, bani ce urmau să ajungă, sub formă de burse, la copiii dotați din păturile nevoiaşe ale comunităţii, pentru ca aceştia să poată studia la universitățile din Viena, Budapesta, sau Roma, dar şi la liceele din Banat.

Prezenţa Mocioneştilor s-a făcut simţită şi cu ocazia înfiinţării Partidului Național al Românilor din Banat și Ungaria. La Adunarea Naţională ce s-a desfăşurat la Timişoara, la 26 ianuarie 1869, au participat, din partea acestei nobile familii, Antoniu, Gheorghe, Zeno, Eugen, Victor şi Alexandru Mocioni, acesta din urmă fiind ales, la data de 7 februarie a aceluiaşi an, primul preşedinte al partidului. Prin unirea cu Partidul Naţional al Românilor din Transilvania, a luat naştere, în anul 1881, Partidul Național Român.

Andrei Mocioni a fost „comisar suprem districtual“ al Banatului şi membru al Senatului Imperial din Viena. Această poziţie i-a permis să susţină drepturile românilor. Neputând să obţină de la împărat „neatârnarea Banatului timişean şi a Voievodinei de Ungaria“, Mocioni refuză, la rândul său, postul de guvernator al Transilvaniei şi mandatul de deputat de Lugoj.

Preocupările acestor erudiţi s-au manifestat şi în domeniul religios, prin sprijinul acordat pentru desprinderea Bisericii Ortodoxe Române de sub tutela Mitropoliei sârbe de la Carlovăț și înființarea Mitropoliei Ortodoxe Române de la Sibiu.

Contribuţii financiare au existat şi pentru editarea ziarelor “Concordia”, “Familia” din Budapesta şi a “Gazetei de Transilvania” și a “Telegrafulului român” în Ardeal.

Andrei Mocioni şi Vincențiu Babeș au fost numiți prin decret regal, în mai 1866, membri ai Societăţii pentru Literatura Română, precursoare a Academiei Române. Activităţile în folosul ţării şi al naţiunii române au fost multe şi însemnate, astfel că numele unora dintre membrii de seamă ai familiei Mocioni au rămas nu doar în conştiinţa naţională, ci au dat şi denumirea unor străzi, pieţe, şcoli sau spitale.

Deşi neconsemnat în niciun document, în folclorul bănăţean s-a transmis gestul făcut de Antoniu Mocioni, căruia i se datorează, se pare, rămânerea Foeniului pe teritoriul României de astăzi. Astfel, aşa-numita „pungă de la Foeni” s-ar datora faptului că, la împărţirea de la Yalta, de la sfârşitul celui de-al Doilea război mondial, Antoniu Mocioni – deputat în Parlamentul de la Budapesta, preşedinte al Clubului parlamentar al naţionalităţilor, membru în toate congresele naţionale bisericeşti din Banat, director şi susţinător material al Asociaţiei naţionale din Arad, membru fondator al băncii „Albina” din Sibiu – a pus degetul pe hartă în dreptul moșiei sale, amprenta sa situând localitatea Foeni în interiorul graniţelor ţării.

Din zestrea familiei Mocioni au rămas cinci castele, edificii cândva impunătoare – la Căpâlnaş, Birchis, Bulci, Foeni şi Vlaicovăţ, acesta din urmă afându-se în Banatul sârbesc.